Armata neagră se răsfirase pe coama dealului, iar Neelen, care atunci purta alt nume, vedea siluete răzlețe de pedestrași intrând și ieșind din ceața deasă. Aceasta nu era lucru curat, deoarece apăruse pe neașteptate ca un vălătuc de nori la orizont, întunecând lumina soarelui, apoi se năpustise cu un tunet asupra dealurilor și așezărilor din văi. O femeie, poate chiar mama lui, îl luase de mână și fugise cu el afară din casa de lemn, cu trepte înalte, pline de ghivece de flori. O parte dintre ele fuseseră răsturnate, iar petalele multicolore se împrăștiaseră peste tot. Își amintea petele de culoare mai bine decât fața mamei lui, așa cum își amintea și hainele negre ale atacatorilor și coifurile lor împodobite.
Fugiseră pe strada principală, amestecându-se cu alți fugari, o mulțime de oameni ce țipau, alergau în neorânduială, târând după ei boccele cu lucruri. O bătrână se împiedică, și în fața lor se revărsară câteva vase de metal. O văzu aplecată peste bocceaua învelită într-un material verde, căscat ca o rană acolo unde se sfâșiase, încercând să pună la loc obiectele pierdute. Nu era însă timp. Femeia, mama lui, îl trăgea de mână. Aerul mirosea a acru, ceața îi înăbușea, iar din unele case izbucniseră limbi de foc. Dacă mai rămâneau acolo, aveau să moară. Fugiseră pe o stradă laterală, dar își amintea bine ochii zgâiți ai bătrânei și incendiile oglindite de suprafețele vaselor de metal. Fier și foc.
Cei care nu fuseseră omorâți de arme pieriseră în incendii.
El, un copil de câțiva ani, fusese ascuns de trupul mamei moarte și rămăsese acolo cu ochii pe jumătate închiși, urmărind lupta. Și acum, în vis, războiul se reducea la înfruntarea între încălțările de piele subțire, ale sătenilor, și cele din piele întunecată, grosolană, ale dușmanilor, între poalele robelor de pânză și apărătoarele metalice și șorțurile de zale. Din poziția în care zăcea, nu vedea mai mult. Din când în când, fluturarea unei săbii. Cineva îl împunsese cu piciorul, dar nu se mișcase ca și când mama lui i-ar fi aruncat, cu ultima suflare, una dintre nomele care-l făceau să pară mort. Totuși, cineva văzuse dincolo de ele. Se simțise înșfăcat, fața i se oglindise într-un pieptar bine lustruit din care ieșeau două mâneci negre. Cineva îl scuturase, apoi se trezise aruncat din nou la pământ. Printre pleoapele coborâte pe jumătate, văzuse două perechi de încălțări grosolane ce se înfruntau, una dintre ele fiind împodobită cu ținte argintii. Dacă fier se lovise de fier, îi era greu să își dea seama în vacarmul luptei, dar țintele argintii câștigaseră, punând pe fugă încălțările neîmpodobite. Apoi, fusese din nou ridicat, dar cu grijă. Cel care-l salvase devenise noul lui tată, Grett Severdeen.
*
Se trezi când soarele se mai filtra încă prin oblon. Deschise ochii, uimit că nu se afla în patul lui, ci pe o saltea de paie în cămăruța din spate. La început nu își aminti ce se întâmplase, se ridică încă nesigur pe picioare și se repezi în camera principală. Acolo dădu cu ochii de silueta mărunțică a nomenclatoarei, ghemuite în patul lui în mijlocul a ce părea un balot de haine. Vru să o strige și să o alunge afară, dar se opri privind circumspect în jur. Silueta subțirică a lui Ellore nu se vedea nicăieri. Era sigur că nu visase. Răsuflarea hârâită a bătrânei se auzea dintre cearșafuri, iar câteva insecte de lună începuseră să țârâie afară, deși era încă devreme. Se apropie de ușă și ieși pe prispă. Câțiva copii se jucau cu o minge în mijlocul drumului, dincolo de poarta scundă. Soarele era încă fierbinte și strălucirea lui îl împăienjeni ochii. Clipi des și își frecă pleoapele cu dosul palmei până ce vederea îi reveni. Vocile copiilor răsunau în liniștea dintre lanuri. Vântul adia plăcut, frământând tufișurile de dincolo de gard.
O fetiță mărunțică, cu păr întunecat și zburlit, se opri în fața porții și îl privi cu ochi mari și negri. O recunoscu, era fiica unui fermier de dincolo de cotul Vereonn-ului. Purta pantaloni albi, murdari de praf și o bluză lungă, brodată cu roșu. Părinții ei erau destul de înstăriți, dar fata, care nu părea să aibă mai mult de 8 ani, alerga liberă pe drumuri, după moda claselor de jos. Curând, fetei i se alătură un băiat înăltuț ce se scobea cu sete în nas. Avea o față murdară, dar destul de inteligentă. Și pe el îl mai văzuse pândind în jurul casei. Neel era sigur că în absența lui copii veneau și se îmbăiau în iazul din spatele casei, dar nu îi certase niciodată. De când Grett murise tragic, iar el se îmbolnăvise, i se năzărise că nu mai avea să trăiască mult, mai ales că trebuia să se răzbune, iar cel vinovat de nenorocirile lui era atât de obișnuit să ucidă că nu putea visa să reușească să-i ia sângele și să mai și supraviețuiască. Era clar pentru oricine că avea să moară încercând. Poate și copii știau asta și de aceea îl priveau cu ochi mari.
Se întoarse în încăpere. Vizita nomenclatoarei și prezența de piază rea a lui Ellore nu erau de bun augur. Se împăcase cu gândul că va muri, dar întotdeauna existase o rază de speranță că avea totuși să supraviețuiască. Acum, cât de credibil era că va mai trăi după ce văzuse o fantomă? Era ca și când Ellore ar fi ridicat un colț al vălului ce despărțea lumea lui de cealaltă, a străbunilor.
Oftă și reveni în cămăruța din spate, acompaniat de sforăitul Larneei. Nu își amintea când se dusese să se culce, dar probabil că fusese zăpăcit de vrăjile nomenclatoarei. Ceva tot îi spusese, ceva nome deghizate într-un cuvânt obișnuit care-l trimisese direct în pat. Mai era timp până își începea tura, așa că putea să se relaxeze în izvor. Dacă avea să moară, măcar să fie sănătos înainte.
Sări agil treptele de lemn și se afundă printre cmerre, tufișurile cu fructe galbene și zemoase. Era chiar vremea lor, iar înainte să meargă să-l înfrunte pe poetul Jehan, avea să le culeagă și să le mănânce pe toate. Mai bine așa decât să cadă pradă păsărilor sau, mai rău, să putrezească pe alei sau în iaz. Se opri pe malul întărit cu lespezi mari de krem gri. Își scoase roba, apoi vesmântul de dedesubt. Se culcase cu hainele cu care venise de la castel, dar nu era de mirare după ce se întâmplase. Își simțea pielea umedă, iar hainele îi miroseau a sudoare, așa că le aruncă pe jos și se cufundă oftând în apa călduță.
Confruntarea cu Jehan se apropia, o simțea în oase, spera doar ca Ellore să nu îi sugă vlaga înainte de asta. Înotă puțin, dezmorțindu-și mușchii, apoi se așeză comod pe o lespede, ca o bancă scufundată pe jumătate în iaz. Apa era plăcută și o simțea uleioasă pe piele, încărcată de minerale. Își făcu mâinile căuș și se spălă pe față. Mirosea dulceag. Culese câteva frunze aspre de pe margine, le strânse într-un ghemotoc și le folosi ca să își frece pielea. Sucul gălbui al plantei se combină cu apa, lăsând pielea curată. Se udă și pe cap și folosi alte frunze ca să se spele pe păr, apoi se clăti, și se lăsă comod, pe spate, sprijinindu-și ceafa de marginea de krem a iazului și privind la jocul razelor printre frunzele copacilor. Vedea petece de cer albastru și din când în când o mișcare neașteptată, probabil zborul unei păsări prin frunzișul des. Era relaxant. Nu știa cât mai avea de trăit, dar indiferent dacă avea să moară sau nu luptându-se cu Jehan, momentul acela îi aparținea, iar dacă viața continua în ținuturile străbunilor, atunci avea să și-l amintească întreaga eternitate.
Respiră adânc aerul curat și urmări zborul planat al unei frunze până se așeză în fața lui, balansându-se elegant. Coborî privirile și îi urmări dansul. Sub apă, trupul i se vedea destul de clar. Era mai slab decât înainte, pieptul i se scobise, iar când respira, coastele se iveau ca un șir de trepte sculptate în stânca unui munte. În curând, chiar avea să fie împietrit și rece ca o piatră. Jehan era poet, dar nu avea milă. Îl căsăpise pe tatăl lui chiar pe treptele castelului, numai pentru o vorbă aruncată de acesta. De fapt, toată lumea știa că Jehan spiona în slujba lui Hattenden cel Palid și i se supunea consilierului Berevo, care se ocupa și de armata ascunsă din Ravenes.
Spion sau nu, Jehan îl oprise pe Grett într-o dimineață și după un schimb de vorbe mânioase îi înfipsese sartis-ul în gât. Nimeni nu apucase să miște un deget, nimeni nu sărise să-i ațină calea asasinului când acesta dispăruse în interiorul castelului. E adevărat că apoi fusese căutat, dar parcă intrase în pământ. Mulți erau de părere că Berevo îl trimisese în vreo misiune ca să îl pună la adăpost până când lumea uita ce făcuse. Neelen se îmbolnăvise la puţin timp după ce Grett fusese oferit pământului şi, cu mințile împrăștiate de febră, ţesuse planuri de răzbunare pe care nu le putea duce la îndeplinire. Și așa tatăl lui dispăruse la fel de brusc cum și apăruse în viața lui, dar nu pe un câmp de luptă, ci în mijlocul cetății. Neelen moștenise încurcăturile lui financiare și o ladă plină de hârtii.
Se răsuci pe burtă, își sprijini coatele pe marginea iazului și își puse bărbia pe brațe. Ochii îi hoinăriră de-a lungul potecii ce ducea la intrarea din spate a casei. Dalele de piatră erau lucioase, dar între ele creștea deja iarbă și mușchi. Dacă murea, vegetația avea să crească nestăvilită și să acopere toată grădina. Poate unii localnici aveau să își croiască o potecă pentru a ajunge la iaz, dar cu timpul și marginile aveau să se surpe.
– De ce te gândești la asta? îl certă o voce din aer.
Se răsuci surprins și o văzu pe Larneea, așezată pe un bolovan cu fustele revărsate, lipsită de pălărie și cu părul bine pieptănat și lipit de cap. La lumina zilei, fața îi părea mai degrabă lungă, cu oasele obrajilor vizibile sub pielea galbenă și ridată. Nu știa când apăruse acolo, probabil pe când se gândea la trecut cu ochii zgâiți la cer.
– În niciun caz n-o să mori! urmă Larneea. Nu am venit aici ca să te duc pe ultimul drum. Ce a fost, a fost. O să-ți răzbuni tatăl, dar, crede-mă, nu răzbunarea este cel mai important lucru acum.
Pacea locului fusese spulberată. Neelen se cățără pe mal, își stoarse cu grijă părul încă plin de apă și o ignoră, îndreptându-se spre casă. Înăuntru își alese haine noi și se îmbrăcă pe îndelete, aruncând priviri spre ușa ce dădea în grădină. Larneea nu dădea semne că avea să-l urmeze, totuși avea impresia că era privit. Se răsuci spre camera din față, în timp ce se lupta cu una dintre mânecile largi, și îl luă cu frig când văzu în semi-întuneric silueta zveltă a lui Ellore.
– E, dragul meu, dacă vrei să mori, uite-te bine la ea, răsună glasul Larneei de dincolo de ușă. Nu cred că-ți dai seama ce te așteaptă. În locul tău, tânăr și în putere cum ești, aș încerca totul să mă țin sănătos și în viață. Răzbunarea poate îmbrăca multe forme, așa că nu m-aș grăbi să mă arunc în necunoscut. Berevo e un hoț bătrân și nu m-aș da pe mâna lui.
Neelen rămase fără replică și scăpă din mâini cureaua din mătase împletită cu care tocmai voia să-și lege haina de dedesubt. De unde știa nomenclatoarea de Berevo și de răzbunare?
– Cum să nu știu? hohoti bătrâna. Tot orașul știe și e cu ochii pe tine. De abia așteaptă să te înființezi în biroul lui Berevo ca să te înhațe. Dacă vrei să afli unde e cel care ți-a omorât tatăl, trebuie să fii mai subtil decât atât.
Neelen se încruntă la auzul vorbelor batjocoritoare. Chiar asta și intenționase. Să meargă în seara aceea la Berevo și să-l facă să-i spună unde plecase Jehan. La nevoie, era gata să-l amenințe cu moartea.
– Tinerii n-au pic de minte și nici măcar imaginație! spuse Larneea apărând în cadrul ușii.
Stăpânul umbrelor partea I aici
Stăpânul umbrelor partea a II -a aici
Unde găsiți cărțile mele:
Crux: cruxed.ro
Elefant: Regatul sufletelor pierdute
Elefant: Ascensiunea stelară
Elefant: Agenții haosului
Elefant: Împăratul ghețurilor
Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor
Ebooks – Google Play
Alte librării:
Librăria Mihai Eminescu – București
Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)
Bookstory – Cluj Napoca
Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)
Librăriile Alexandria.
Ana-Maria Negrilă 