RALLE GENARO

Pentru Ralle drumul fu un coşmar adânc care nu se termină nici când ajunseră la graniţă. Părăsi levitatorul cald şi se târî după Sten prin viscol, evitând posturile de pază. Din fericire, vremea proastă afecta echipamentele şi senzorii. De scanere trebuiau încă să se ferească, dar cum aveau date despre amplasarea lor, nici asta nu era o problemă. Totuşi, starea lui, da! Gros îmbrăcat, nu simţea frigul, dar rafalele de vânt îl făceau să şovăie pe picioare. O pală mai puternică îl dărâmă în zăpadă. Se ridică cu greu, înaintând încovoiat. Mergeau contra vântului. Sten luase un avans destul de mare, iar el se chinui să-l ajungă, bâjbâind prin ninsoare.

Traversau o câmpie întinsă, plină de copaci desfrunziţi şi tufişuri. O să mă lase aici să îngheţ! gândi de parcă ar fi fost o consecinţă logică a ceea se întâmplase până atunci. Se forţă să continue, dar picioarele parcă nu-l ascultau. Sunt un nevolnic! gândi. Nu sunt bun de nimic! Dar nu era vina lui, ci a lui Sten şi a lui Karl, care-l atacaseră cu o seară înainte. Ura îi dădu puţină putere şi mai parcurse câţiva metri fără să se împiedice.

Să fii una cu natura! îşi repetă încercând să se liniştească şi să-şi mai sporească forţele. Să fii netulburat! Să fii ca vântul, ca ninsoarea! Masele de aer în mişcare aveau multă energie înmagazinată şi, dacă reuşea să intre în starea potrivită, putea să se alimenteze de la ele. Nu funcţiona însă, pentru că nu simţea nici pace, nici abandon. M-a atacat! A vrut să distrugă misiunea! Sau poate pe mine! Se mai chinui puţin. Nu vrea să ajungă pe Staţie, ci să scape de mine şi să fugă în Republică. Îl cuprinse panica şi-şi dădu seama ce greşeală fusese să plece cu el în misiune. N-ar fi trebuit să accepte asta. Dar cum? Nu i se împotrivise niciodată maestrului Minago. Cum să-i spună că se înşela, dar să nu semene cu nesupusul de Sten? Încercase totuşi, dar nu fusese ascultat! Silueta celuilalt se vedea neclară undeva între două tufişuri. Încă un pas şi-l pierdu din vedere. Se joacă cu mine!

– Sten! îl strigă ajungând la capătul puterilor. Aşteaptă!

Încercă să se grăbească spre locul unde-l văzuse ultima oară, dar se împiedică din nou şi căzu cu faţa în zăpadă. Se zbătu să se ridice, cu vântul copleşindu-l, singur în mijlocul întinderii alb-negru. La stânga, nişte stânci scobite, gata să-i ofere adăpost. Graniţa nu era departe şi se putea întoarce în Regat după ce se termina viscolul. Se târî până la ele şi se lăsă să cadă într-o adâncitură. Se chirci cu mâinile strânse la piept şi închise ochii, care-l usturau. Nimeni nu se aşteptase la un asemenea viscol. Oh, ce să fac? Cum o să-l înfrunt? N-am nicio şansă!Se concentră să-l simtă pe Sten, dar nu reuşi. N-avea suficientă energie pentru asta. Irosise surplusul dat de Sten Darr ca să ajungă până acolo. Îl cuprinse disperarea. Chiar dacă se întorcea în Regat, ce primire-l aştepta acolo? Cum să explice că nu-şi îndeplinise misiunea? Ce avea să spună maestrul Minago? Atât de aspru cu alţii, avea să fie părtinitor cu el şi de data asta? Vântul inundă pentru o clipă scobitura în care se afla, gata să-l azvârle afară. Pipăi peretele şi-şi prinse degetele de crăpăturile care-l brăzdau.

Chiar nu eşti bun de nimic! O voce îi răsună în minte.

Miji ochii şi-l văzu pe Sten înghesuindu-se lângă el în spaţiul strâmt. Agentul scoase din rucsac o reţea inteligentă ce se prinse de pereţi, sigilând intrarea. Vântul şi şuieratul încetară. Ralle îşi îndreptă trupul atât cât îi permitea înălţimea cavernei, îşi coborî gluga şi-şi scoase obrăzarul. Era alb la faţă. Sten făcu acelaşi lucru. Ralle văzu energia pe care o emana, de parcă nu s-ar fi luptat cu furtuna până atunci. Chipul îi strălucea puternic şi ceva din privirea lui îl făcu să se teamă. Sten întinse mâna dreaptă şi-i acoperi ochii cu palma.

–Nu eşti bun de nimic, nu-i aşa? îi spuse apăsându-i fruntea cu putere, până ce ceafa i se lipi de piatra rece.

(Regatul sufletelor pierdute, Crux Publishing, 2016)