Cărțile de joc pluteau peste tot, împrăștiindu-se peste oraș ca frunzele unui copac primordial crescut deasupra lumii, borcanele cu fetuși se spărgeau pe podeaua de lemn formând bălți de formol ce pătau copertele revistelor de chiromanție, cutiile cu rădăcini de mandragoră, leac pentru melancolia mea ce avea să vină, se răsturnau peste ecranul unui Sakya mânjit de culorile fractalilor, iar eu mă uitam stană de piatră cum totul se prăbușea în jur, cum orașul vibra obosit, iar cerul se rotea deasupra clădirilor. Vedeam toate acestea prin fereastra cu vitraliu, rămasă intactă prin cine știe ce minune. Mă uitam prin ochii de sticlă roșie ai cerbului ale cărui coarne de un alb murdar se îndoiau gata să iasă din rama plumbuită. Tremuram și eu împreună cu orașul, cu oamenii, cu lumea întreagă.
Totul începuse cu trei bubuituri. Inițial crezusem că erau loviturile incorecte ale tobei ce bătea ritmul melodie din Cuibul lui Gaiber. Muzica se unduia tânguitoare, sunetele instrumentelor cu coarde ale grupului de vânători mă duceau cu gândul la foșnetul zăpezii ce se așeza pe câmpiile nordului, la șuieratul vântului printre ghețari, la florile acelea albe și cristaline apărute printre troiene, la sentimentul pe care-l aveam când priveam statuile pe care Norsen le sculptase cu ani în urmă pe când umbla din sat în sat, căutându-și adăpost. Melodia îmi atrăsese atenția și, pentru o clipă, începusem să trag cu urechea fără să mai fiu atentă la clientul ce se învârtea prin magazinul meu, cotrobăind printre cărțile ieftine de magie și cutiile cu prafuri aromate.
Mă plictiseam și aș fi preferat să vând ceva în dimineața aceea, dar, din păcate, tipul se uita mai mult la mine decât la exponate. Își trăgea nasul cu putere și mă măsura când i se părea că nu-l observam. Asta mă făcea să fiu ușor nervoasă și să vreau să am mai la îndemână arma ascunsă sub tejghea. Poate intenționa doar să fure câte ceva, deși niciunul dintre obiectele de pe rafturi nu valora prea mult. Antichități egiptene și islamice, babiloniene și renascentiste, grecești și romane, îngrămădite în această ordine, ororile obișnuite, coclite și prăfuite, dar vechi doar de câțiva ani. Printre toate acestea, tipul se unduia de parcă nu ar fi avut nimic altceva de făcut, iar eu ascultam
cu o ureche zgomotele din magazin și cu alta melodia lui Gaiber, ce începea să scadă în intensitate.
Și dintr-o dată, liniște. Nu mai auzeam decât foșnetul cărților pe care bărbatul le lua de pe raft și le frunzărea. M-am ridicat din spatele biroului și m-am apropiat de el, în timp ce raza unui aparat de supraveghere își croia drum printre statuetele de sfincși, așezate de-o parte și de alta a intrării în magazin. Motorul zbârnâia afară și acum înțelegeam de ce muzica încetase atât de brusc și petrecerea de la Cuibul lui Gaiber își pierduse din veselie. Erau ospitalierii – paznicii vieții și a bunurilor noastre, Eminențele Cenușii ale orașului. Un timp, am stat și am urmărit cum fasciculul se mișca prin cameră, iar sticlele și alambicurile de pe rafturi căpătau o nouă strălucire și
aparență de parcă ar fi dat naștere, din lumini și umbre, unui miraculos mercur al filozofilor. Apoi, m-am apropiat de ferestre și am privit aparatul ca un enorm bulgăre
de metal plutind în spațiul dintre clădiri. Știam că nu am niciun motiv să mă tem, totuși resimțeam din plin neliniștea ce însoțea de obicei apariția ospitalierilor.
– Pe cine or fi căutând? mă întrebă bărbatul.
În timp ce mă uitam afară, se apropiase și acum mă fixa cu ochi metalici, acoperiți de pleoape cenușii. Era tuns scurt, dar pe alocuri, smocurile albe se adunaseră pe fundalul părului negru în forme ce aminteau de desenul precis al unei table de șah. Nu părea amenințător, ci doar ciudat.
– Cât costă?
În mână ținea un exemplar legat în piele maro din cartea lui Andres Lodno, Farmacie mitologică. Din câte îmi aminteam, era un tratat de medicină în care bolile trupului și ale sufletului erau vindecate cu amestecuri de prafuri de trandafir, rădăcină de mandragoră, nucșoară, aur și argint.
I-am spus prețul, dar nu a părut interesat, așa că m-am întors în spatele biroului și l-am lăsat să se plimbe în continuare printre exponate. Nu părea să se grăbească, poate doar își trecea timpul în așteptarea cuiva, sau pândea un moment de neatenție din partea mea ca să-și însușească vreun exemplar mai ispititor din colecția de capete împăiate.
– Dacă îți plac cărțile de acest tip, mai am și unele ceva mai valoroase și mult mai inteligibile. Lumea ierburilor a lui Ardabert Fomill, i-am spus. O carte care mi-a schimbat viața.
Mi-a zâmbit.
– Mă atrag ciudățeniile, atât în cărți cât și la oameni.
Am zâmbit și eu.
– Din păcate eu nu vând decât articole din prima categorie, i-am zis fără să știu de ce aș fi glumit cu el. Mă intriga, dar nu într-atât.
– De ce din păcate? mă întrebă, și apoi adăugă pe un ton de conversație ușoară: dacă ai vinde oameni ai fi maibine plătită? Totuși, în zilele noastre, singurii de pe urma
cărora poți câștiga ceva sunt pre-văzătorii.
Am tăcut. Poate că fusese numai o observație inocentă, dar asta nu însemna că îmi plăcuse. Un timp niciunul din noi nu mai spuse nimic, iar bărbatul își îndreptă atenția asupra cărților. M-am retras și l-am privit cum se învârtea din nou fără rost, cum lua retortele, cum ridica eprubetele la lumină pentru a le cerceta conținutul, cum agita borcanele cu pești în formol și cum se uita cu atenție la capul mumificat, așezat în mijlocul unei Sfere Armilare de pe marginile căreia porneau fire conectoare ce se înfigeau în cele trei adâncituri săpate în fruntea veștedă. Iar în acest timp, muzica de la Cuibul lui Gaiber se revărsa din nou, semn că ospitalierii se îndepărtaseră.
Magazinul meu nu era mare, nu aveam nici prea mulți clienți, dar suficienți ca zilele să nu mi se pară lipsite de activitate. Nu aveam cu adevărat nevoie de banii pe care-i câștigam astfel, ci doar voiam un refugiu, liniștea pe care ți-o dau cărțile și lucrurile frumoase. Uneori mă jucam și cu destinul și mă prefăceam că îl descifrez din desenele cărților de tarot, deși metoda mea era mult mai sigură, dar și mult mai primejdioasă, fiind interzisă de Consiliu. Orice aș fi crezut, mă feream să am dreptate de fiecare dată și să interpretez semnele astfel încât să dau
naștere la suspiciuni.
În acel moment, însă, acordurile melodiei la modă, fața bărbatului ca o pată lividă în mijlocul semiobscurității din magazin, prezența amenințătoare a ospitalierilor îmi dădeau senzația de pericol iminent. Deodată, în mijlocul veseliei din restaurant, muzica se poticni, iar pe undeva se strecură o notă falsă în timp ce podeaua magazinului începu să trepideze. Am auzit alambicurile cloncănind pe rafturi și apoi prăbușindu-se într-o explozie de mii de cioburi.
M-am repezit afară mânată de un impuls, înainte ca magazinul să înceapă să se dărâme, iar când m-am uitat pe cer, am întrezărit ochiul vârtejului, al Maelstromului –
o roată cu nouă spițe azvârlită printre nori. Nu era prima dată când lovea orașul. În urma mea, clientul alerga și el. Am coborât în fugă două sau trei niveluri, gata să alunec pe treptele metalice, mai jos de banca Fas, cu emblema celor trei pungi albastre
agățate pe fronton, mai jos de depozitul clădirii 7. Acolo m-am lovit de un bărbat îmbrăcat într-un costum închis la culoare, un nebun care fugea în sens opus. O clipă am întors capul și-am văzut cravata roșie fluturându-i peste umăr. Unde se ducea? Urca spre bancă? Poate era unul din angajații care, cuprins de panică, își imagina că se
mai putea salva ceva după ce ochiul Maelstromului se oprise deasupra clădirii… (Împăratul ghețurilor, Crux Publishing, 2018)
Unde găsiți cărțile mele:
Elefant: Împăratul ghețurilor
Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri
Germania: librăria Ersedi
Elefant: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stăpânul umbrelor
Crux Publishing: Stăpânul umbrelor
Librarie.net: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor
Elefant: Regatul sufletelor pierdute
Elefant: Ascensiunea stelară
Elefant: Agenții haosului
Crux: cruxed.ro
Ebooks – Google Play
Ana-Maria Negrilă 