Mărturisesc că, după ce am terminat de citit O viață măruntă(Hanya Yanagihara), m-am dus la bibliotecă cu gândul să o îngrop cât mai adânc, dar am abandonat ideea, pentru că nu am găsit în toată casa vreun locșor în care să intre o carte cât de subțire. Până la urmă am abandonat-o la vedere, deși precis n-o s-o recitesc prea curând. Totuși, în ciuda celor scrise mai sus, nu este o carte lipsită de virtuți și aș putea enumera destule ca să îndemne pe cineva s-o citească. Însă n-o să fac asta.
Este un volum care nu mi-a plăcut, deși până la pagina 200 mi s-a părut extraordinar din multe puncte de vedere – stil, construcție, cursivitate, analiză psihologică, personaje etc. Este însă o carte care, deși frumoasă ca o oglindă antică, la fel ca ea distorsionează imaginea. Aș putea să o compar cu alte romane de același gen, în care personajele suferă, se luptă pentru supraviețuire, sunt abuzate, sunt neglijate, dar încearcă să-și găsească un loc în lume. M-am gândit la Jude Neștiutul, poate și din cauza numelui unuia dintre personajele principale, la Tess d’Urbervilles, la Henry James în general și la soarta tragică care pare să înconjoare personajele sale. Aici, ca și la Henry James, personajele principale sunt suferința, tristețea, și în cele din urmă renunțarea, o concluzie amară și foarte greu de realizat din punct de vedere literar, tocmai pentru că societatea actuală, a oamenilor „stăpâni pe soarta lor”, nu acceptă ratarea.
Pentru un roman actual, mă așteptam însă la ceva mai mult decât o întoarcere, chiar și neintenționată la secole al XIX-lea și al XX-lea . Sigur că avem o lume modernă, America sec. al XXI-lea, sigur că personajele au libertatea de a decide, în limitele societății în care trăiesc, însă există un filon destul de puternic de sentimentalism ce, la un moment dat, poate deranja.
Jude, al cărui destin dă și titlul romanului, este un bărbat cu multe calități, dar a cărui copilărie a fost marcată de abuzuri repetate, și care încearcă să-și construiască o nouă identitate alături de prieteni. Deși traumatizat de viața trăită până la 16 ani, reușește să se integreze, să-și facă o carieră de succes, să își găsească un grup de prieteni loiali etc. Totul este la superlativ, și în aceeași măsură, există un contrast mult prea puternic între felul în care îl percep oamenii și modul în care se percepe el însuși. Sigur, totul poate fi explicat din punct de vedere psihologic, dar este mult prea mult pentru cele 700 de pagini ale cărții. În rest, oamenii pe care Jude îi cunoaște (cu o excepție sau două) îl admiră, îl sprijină, sunt corecți, iar dacă greșesc cumva, ceea ce este profund omenesc, au grijă să nu o facă față de el. Aici mi se pare un mare minus al cărții. Nu că un om nu poate fi traumatizat, nu că instituțiile statului nu pot rata (și s-au văzut cazuri), dar ca un grup de oameni să acționeze la fel și în mod constant, timp de treizeci de ani, mi se pare mai puțin credibil. Sunt multe lucruri ce frizează absurdul în această carte, multe, mult prea multe coincidențe tragice (de aceea m-am gândit la Tess) ca romanul să-mi fi plăcut cu adevărat.
Nu îmi amintesc să fi simțit atât de acut diferența dintre realitate și ficțiune, dar gândindu-mă bine, mi-a venit în minte Pamela lui Samuel Richardson. În O viață măruntă, ca și în Pamela, autorul insistă să ne prezinte o imagine a personajului, care e vizibil denaturată și, mai mult ca sigur, contravine realității. Însă, spre deosebire ce ruda ei mai bătrână, O viață măruntă este mult mai bine documentată, mult mai abil scrisă și susținută de substratul psihologic. La un moment dat, te saturi de suferință, de laudele aduse personajului principal, de cât de puțin se simte acesta îndreptățit să fie lăudat sau apreciat. Te saturi și să mai înțelegi de ce amintirile lui Jude nu se mai estompează cu timpul și de ce alte personaje simt nevoia să se îndrăgostească de el. Dacă dai însă deoparte toate straturile de analiză psihologică, de informații din domenii diverse (medicină, arhitectură, artă etc.), dacă nu iei în seamă partea puternic melodramatică a întâmplărilor, cu ce rămâi? Din punctul meu de vedere, nu cu prea multe. O poveste tragică, tributară modei și standardelor actuale, și care ar fi putut foarte bine să se numească Biblia romanțată a corectitudinii politice și nu cred că s-ar fi greșit prea mult.
Ana-Maria Negrilă 