Cele patru oglinzi ale adevărului – fragment

Într-o seară, pierzând vremea prin târg și urmărind cu ochi critic cum decurgea tocmeala pentru o pereche de boi, văzu un tânăr înalt, cu părul de culoarea mierii, acoperit de un fel de căciulă cu calota turtită, dar lățindu-se în lateral și împodobită cu pietre colorate. La început, nu-i desluși decât capul ițindu-se prin aglomerație. Nu părea să aibă vreo treabă, pentru că mergea încet, privea tarabele din piață, lua câte un obiect, apoi îl punea cu dispreț la loc ca pe un lucru de nimic. Avea un fel de a-și ține bărbia în sus, iar trăsăturile îi exprimau o mândrie pe care Ștefan o consideră princiară. Nu îl văzuse niciodată pe Domnitor decât de la distanță, dar i se povestise despre el, așa că tânărul arăta ca și când ar fi fost unul dintre fiii lui Vodă sau, oricum, odrasla vreunui mare boier sau dregător.

Se apropie de el, atras de aerul lui ciudat. Pe măsură ce distanța se micșora, alte amănunte ieșeau la lumină – gulerul brodat al unei cămăși ascunse de haina de un albastru închis, cu mâneci bogate, încheiată cu o serie de bumbi îmbrăcați în același material. Ștefan nu mai văzuse niciodată așa o îmbrăcăminte. Nu era neapărat bogată, cum văzuse la boierii ce mergeau în Cetate sau cei de pe lângă Curtea Domnească, ci deosebită, cu multe încrețituri și tăieturi realizate cu meșteșug. În partea de jos, purta niște pantaloni foarte strânși pe picior de aceeași culoare cu haina și pantofi de catifea. Nici nu se putea mai prost pentru glodul de acolo, dar Ștefan nu se gândi la asta.

Începu să-l urmărească pe tânăr, întrebându-se și el de ce o făcea. Își spuse că întâmplător aveau același drum, apoi că poate intra în vorbă cu el și-l convingea să comande vreo icoană, deși nu avea habar dacă străinul se închina la vreuna.

Casele din preajma Curții Domnești erau atât de apropiate unele de celelalte încât păreau să formeze un zid întrerupt de câteva treceri. Pivnițele erau înalte, din piatră, iar deasupra lor se ridicau caturi din lemn cu două încăperi dacă stăpânul era mai înlesnit. Ștefan păși cu grijă pe ulița noroioasă, atent să nu-l piardă din ochi pe tânăr, dar nici să nu se apropie prea mult, ca să nu fie descoperit înainte a știi ce să-i spună. Totuși, nu părea vreo primejdie. Tânărul nu se uita deloc în urmă, ci mai curând de jur-împrejur, ca și când ar fi căutat pe cineva.

La un moment dat, se opri și rămase cu ochii ațintiți drept în față. Ștefan îi urmări privirea și înțepeni – din sens opus veneau un bărbat și trei femei, cu poalele rochiilor ridicate pentru a nu se târî prin praful drumului. Una dintre fete era cea pe care o văzuse la Negrea, cea cu părul ca spicul de grâu, acoperit de un voal roz și cu lănțișor cu mărgele de metal și inele în formă de inimă. De la distanța aceea nu le auzea zornăind, dar era sigur că tânărul o făcea, pentru că rămase ca vrăjit cu ochii ațintiți asupra lor.

Ștefan se uită neliniștit în jur și se trase după ușa deschisă a atelierului unui olar. Dacă era văzut și recunoscut de fată sau de bărbatul care o însoțea și acum, nu știa cum avea să explice prezența lui în târg. Se gândi să fugă, profitând de faptul că nu-l observaseră încă, dar curiozitatea îi pusese greutăți în picioare și moliciune în trup. Dacă fugea, nu avea să o mai vadă nici pe fată, nici pe tânărul care-i atrăsese atenția, așa că rămase pe loc urmărind ce se întâmpla.

Tânărul se apropie de grup, fixând-o cu îndrăzneală pe fată, care îi aruncă o ocheadă, semn că îl cunoștea deja. În acea zi, purta o rochie de un galben potolit, împodobită cu broderii și strânsă la mijloc cu o centură argintie, iar peste ea o mantie roșie, garnisită cu blană. Bărbatul care o însoțea îi spuse câteva cuvinte, apoi scrută strada, dar tânărul se întorsese deja cu spatele și se prefăcea atras de niște oale cenușii, de lut. Grupul trecu mai departe, dar fata întoarse capul, prinse din nou privirea tânărului și îi zâmbi. Înainte de-a coti pe una dintre ulițe, lăsă să-i cadă o batistă, apoi își urmă însoțitorii ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era aproape de ascunzătoarea lui Ștefan, așa că băiatul se repezi dintr-un impuls și ridică ghemotocul, rămânând pironit cu ochii la silueta subțiratică ce se îndepărta.

Când fata dispăru după un cot, privi batista fină și foșnitoare și aproape se temu să o strângă mai mult între degete ca să n-o rupă. Era albă, brodată cu mici buchete de flori albastre și galbene. Când o despături, descoperi un bilet scris cu slove mici și ordonate pe care nu reuși să le citească, pentru că primi o palmă peste cap și se sperie, gata să scape batista pe jos.

– Dă-mi-o!

Tânărul pe care-l urmărise îl privea mânios. Îl fixă buimac, neînțelegând ce i se spunea, atât din cauza loviturii, cât și a felului în care acesta pronunțase cuvintele.

– Dă-o! Porco schifoso!

Glasul poruncitor și mâna întinsă, gata să apuce batista, îl făcură să i-o înmâneze, fără să se mai gândească. Tânărul era mai înalt cu un cap decât el, avea fața deschisă la culoare și dinții curați și regulați, cu caninii de jos mai lungi și mai ascuțiți decât văzuse până atunci la cineva, ceea ce îl făcu să se gândească la botul alb al unei vidre. Îl și vedea sfâșiind burta unui pește pe care îl vânase prin apele reci ale unui râu. Oricum ar fi arătat și oricât de frumos ar fi fost îmbrăcat, dacă ar fi fost provocat, l-ar fi făcut bucăți ca o vidră pe prada ei.

Tânărul luă batista, dar rămase cu ochii la el ca și când ar fi mai așteptat ceva, așa că Ștefan se fâstâci și începu să-și ceară iertare că luase ce nu era al lui. Tânărul se răsti la el într-o limbă necunoscută, totuși i se păru că nu mai era atât de mânios. Linia dintre sprâncene îi dispăruse, iar ochii îi erau mai degrabă curioși.

– Cine ești? reuși Ștefan să înțeleagă.

Îi zise numele lui, că era ucenicul unui zugrav din târg și că fusese câtva timp la o mânăstire. Spuse totul într-o suflare, iar când încruntătura apăru din nou între sprâncenele șatene, își dădu seama că nu fusese înțeles.

– Îmi cer iertare! încheie, gândindu-se că ar fi fost cazul să plece, de vreme ce nici nu putea fi vorba să îl întrebe pe tânăr dacă nu voia vreo icoană.

Se ploconi și se întoarse pe călcâie, când se simți înșfăcat din nou.

– Stai!

Se răsuci, gata să protesteze, fiind hotărât să ceară chiar ajutorul trecătorilor dacă tânărul, care nu părea capabil să spună mai mult de un cuvânt inteligibil o dată, nu îl lăsa în plata Domnului. Întâlni ochii de culoarea teilor, înțelese amenințarea din spatele lor și nu se mai împotrivi când acesta îl trase în spatele șirului de case ce mărginea ulița. În spate, se aflau alte construcții, afundate în sol, cu intrări joase și cu pereții și podelele lutuite. Acestea nu mai erau așezate într-un șir, ci fuseseră construite după un plan mai puțin ordonat, fiind mărginite de grădini, dar și de multe zone lăsate la cheremul naturii.

Tânărul îl trase într-un loc mai ferit și îl împinse cu putere spre trunchiul unui copac. Ștefan se lovi la spate, simțind durere până în măduva oaselor, așa că icni surprins.

– Ștefan, ai zis, începu tânărul în felului lui repezit și neclar, cine te-a trimis să mă urmărești? E chir Ioannidis, nu-i așa? Îmi caută pricină?

Ștefan clipi uimit, fiindcă nu-l trimisese nimeni, în ciuda siguranței cu care i se vorbea. Îi spuse asta și tânărului, dar acesta scoase un sunet nemulțumit, îl trase de pieptul cămeșii, apoi îl trânti din nou de trunchi, până simți că îl dureau nu numai șalele, ci și capul.

– Oprește-te! strigă, încercând să se apere, deși nu avea forța necesară să-i țină piept. Oprește-te, nu m-a trimis nimeni. Te-am văzut în târg și te-am urmărit!

– De ce-ai făcut-o? strigă tânărul, dându-i o scatoalcă peste cap și lovindu-l cu genunchiul în pântec.

Ștefan scânci privind în jur. Ca un făcut, nu era nimeni, deși, de obicei, oamenii mișunau și prin locurile acelea. Simțea că pretextul cu icoana nu avea să țină, dar tot i-l spuse. Celălalt se opri din lovituri, ținându-l încă de cămașă, apoi îl privi urât.

– Ești prost sau ce?

Ștefan nu înțelese bine ce îi spusese, dar încuviință spre hazul celuilalt.

– De ce iei lucruri care nu sunt ale tale? îl întrebă deja mai potolit.

Mâna care îl ținea de cămașă se relaxă, iar Ștefan reuși să respire în voie. Profită de asta, se trase mai în spate și se aplecă de mijloc, respirând greu. Locul era pustiu, dar undeva, dincolo de tufișuri, se auzeau voci. Dacă reușea să fugă într-acolo, tânărul nu ar mai fi îndrăznit să-i facă vreun rău, de teamă să nu fie arestat pentru tulburarea târgului și să ajungă în fața pârgarilor. Loviturile de bici nu ar fi arătat bine pe pielea lui albă, gândi cu satisfacție. Deși bine îmbrăcat, părea mai degrabă un pierde vară care amăgea fetele de condiție bună, decât vreun negustor de alt neam. Se îndreptă și clătină din cap.

– Nu am vrut. Am văzut că i-a scăpat batista și m-am gândit să o iau și să i-o înapoiez.
Tânărul începu să râdă și îi mai dădu un ghiont.

– Ca să intri în vorbă cu ea, de bună samă. Crezi că s-ar uita la unul zdrențăros și murdar ca tine? continuă ceva mai clar.

Vorbea limba locului cu un accent moale pe care Ștefan nu-l mai auzise. Nu era nici cel al rutenilor, nici al armenilor, nici al tătarilor, nici al valahilor din alte părți. Ciuli urechile, pentru că vocile de după tufișuri se auzeau mai clar. Își încordă picioarele, gata să țâșnească, profitând de neatenția tânărului. Avea nevoie să îi distragă atenția, așa că îi spuse:

– De ce nu s-ar uita, doar o cunosc și am mai vorbit cu dânsa! spuse ferm, observând cu satisfacție întâi uimirea, apoi furia de pe chipul dichisit al celuilalt, apoi nu mai așteptă urmarea și o rupse la fugă spre Ulița Mare, trecând ca o furtună printre tufișuri și dispărând în șuvoiul de lume ce mergea spre târg.

Auzi strigăte și pași ce-l urmăreau, dar nu făcu de-cât să-și miște și mai repede picioarele, ca și când ar fi căpătat aripi la ele. Alergă, cotind printre case și ulițe, până când nu mai putu să respire de atâta goană și se opri, luându-și răgaz să privească în spate. Nu mai era nimeni, tânărul renunțase la un moment dat, temându-se, de bună seamă, să nu ajungă de râsul târgului, urmărind un ucenic zdrențăros și murdărindu-și pantofii de catifea. Ștefan zâmbi cu toată durerea de șale. El nu se temea de glod și de noroi.

Unde găsiți cartea:

Librăria Cărturești

Libris.ro