Este o zi caldă de septembrie în care pisicile stau lungite pe garduri, gospodinele coc vinete și ardei, oalele cu zacuscă așteptă înșirate pe pervaz privind cu jind la borcanele în care se vor odihni peste iarnă, oamenii poartă sacoșe pline de cartofi, ceapă și gogoșari, iedera se înroșește obosită să se mai cocoațe sus pe ziduri, mustăriile își deschid porțile împodobite cu stuf, iar mustul curge în valuri pe vechile străzi ale Bucureștiului adunând în șuvoiul lui oameni care mai de care.
Eu sunt, desigur, doar un motan neștiutor în toate aceste, dar deschis spre buchiseală și învățătură. Am și eu gardul meu și casa pe lângă care-mi agonisesc traiul, iar în zilele de gătelniță mă împărtășesc cu măsură din toate câte trec prin bucătăria bătrânei madam Georgescu. Mă numesc Sofronie, dar n-aș putea spune de ce. Așa a vrut dumnealui, fiul domnului Axinte Anticarul, băiatul cu genunchi murdari și coate zdrelite ce locuiește la parter. Stau pe o stradă liniștită, cu clădiri îndreptate mai degrabă spre visare și aplecate pe-o rână de prea multă bătrânețe. Nu foarte departe, se înalță o zonă cu clădiri fără ziduri de piatră, ci doar cu geamuri ce oglindesc toate câte ființează prin jur. Un loc neprielnic mâțelor, fără tufișuri și fără prea multe ascunzișuri. Cei din case vor să ajungă să trăiască acolo, iar eu, cu puțina-mi minte, nu pot înțelege de ce.
Stau, deci, sus pe creanga unui copac prielnic, îmi fac toaleta de seară și cuget la toate cele la care-i șade bine unei mâțe să cugete. Am o blăniță neagră și lucioasă pe care-o ferchezuiesc în fiecare moment de răgaz. Madam Georgescu, grasă și cu părul alb acoperit de o basma înflorată, mă laudă pentru înfățișarea mea curată zicându-mi:
– Frumosule!

Iar eu mă alint, torc, mă rostogolesc, privind-o galeș, și așa mai capăt și câte un supliment binevenit de carne sau de șuncă. O mâță trebuie să știe să-și câștige existența, iar micile mele trucuri le-am învățat de la răposata maică-mea – o pisică tărcată, care plecase dintre cei vii înainte să mă ridic ca motan și să-mi fac un nume prin cartier.
Dar asta este viața, deși, dacă ar fi să-mi plec urechea la ce zic oamenii și mai ales Antonie, chiriașul, învățăcel în ale teologiei, mi-ar pieri cheful de-a mai umbla haihui pe acoperișuri și a huzuri din toate câte mi le oferă lumea pentru că aș afla că viața este subțire ca firul de ață și pieritoare ca umbra de vară, iar tot ce se naște este supus morții și decăderii până la sfârșitul veacurilor când cei duși să vor întoarce să se bucure de toate bunătățile. Și tocmai de aceste bunătăți îmi lasă mie gura apă și dacă aș fi blagoslovit cu glas omenesc, tare l-aș mai întreba eu pe student cum e cu mâncărurile acelea și cam ce gust au. Dar așa, nu pot decât să înghit în sec și să mă rog la zeul-coadă, învârtindu-mă de trei ori în jurul axei așa cum făcea și o rudă de-a mea de la Soare Răsare.
Este o după amiază liniștită și dacă nu ar fi atât de bine la soare, aș putea să ies la plimbare pe malul Dâmboviței și să privesc peștii cum fac cerculețe la suprafața apei. Îmi este însă prea somn. Într-o astfel de zi, și oamenii au apucături pisicești, iar strada se lăfăiește pustie în lumina potolită de toamnă. Dorm și mă cufund în visare, așa cum e bine după o masă îmbelșugată, diger liniștit bucata de friptură pe care-am găsit-o pusă la păstrare sub o farfurie pe fereastra domnului Axinte. Minunate și neasemuite sunt făcăturile oamenilor! Somnul îmi este însă tulburat de un strigăt ce pare că nu are sfârșit. Tresar și sunt gata să cad de pe creangă. Este un bărbat cărunt, slab, îmbrăcat cu o cămașă albastră peste niște pantaloni roșii de trening. Aleargă pe stradă și din când în când se oprește și bate la porți.
– Fugiți, strigă. E sfârșitul lumii! A venit ziua Judecății de Apoi!
CONTINUARE în revista Regal Literar
Unde găsiți cărțile mele:
Elefant: Împăratul ghețurilor
Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri
Germania: librăria Ersedi
Elefant: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stăpânul umbrelor
Crux Publishing: Stăpânul umbrelor
Librarie.net: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor
Elefant: Regatul sufletelor pierdute
Elefant: Ascensiunea stelară
Elefant: Agenții haosului
Crux: cruxed.ro
Ebooks – Google Play
Doar mâțele au nouă vieți.
Eu sunt în stop, nu pentru că n-ar mai fi, ci doar din silă.
Ar fi, dar nu mă mai regăsesc.
Traiectul meu ideatic se desparte asimptotic de realitatea curentă. Poate este vârsta, deși nu cred, poate este o stare a firii, ceea ce e mai probabil.
Nu ti râde, toți cei din generația mea au crezut în comunism (o vorbă, un termen dat unei stări pentru a fi recognoscibilă). Nici nu aveam cum altfel, pentru că toți eram idealiști, dar ignoram că suntem doar câțiva, câteva „bacterii” din’ntr-un vas Petri, câteva bacterii care spuneau că există doar o soluție pentru supraviețuire : expansiunea.
Toată literatura secolului trecut a fost dominată de acest gen de avertismente: fugiți, agaroza-i pe sfârșite. Inventați ceva, rachete, spori… doar fugiți cât mai e timp.
Dar apoi, tot literatura a schimbat direcția. N-ai să mai vezi o Space Opera, doar lamentări și zombi.
Pentru că universul nu-i pentru orșicine…
Bacteriile, după ce consumă tot din vasul Petri, mor în masă, sticla care le despărțea de o nouă viață, de o expansiune fără de precedent, le-a fost fatală. Dar doar lor… Prin alte orizonturi lucrurile stau altfel. Miriade asemenea lor se mișcă în spațiul liber, se înmulțesc fără restricții acolo unde găsesc loc propice, ba chiar poartă războaie inimaginabile cu niște inamici letali, numiți celule.
Poate că suntem doar ghinioniști…
😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Încă nu este așa de rău. SF-ul prezintă un viitor care va fi cu siguranță mai prost decât prezentul. 😀 Dacă ne uităm prin istorie, nici prezentul nu este de lepădat.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Yap! Dar, câte odată, o bătaie bună e mai sănătoasă decât să fii pus la colț juma’ de zi… Cam așa suntem noi acum: fiecare pus la câte-un colț, trăgând cu ochiul și „rumegând de bine”, ceea ce nu e bine!!! 😉
Pup la tine!
ApreciazăApreciază
Trecem noi și peste asta!
ApreciazăApreciat de 1 persoană