Stapânul Umbrelor – Trezirea (II)

În ziua în care străbătuse cu Garen platoul pustiu, se oprise la marginea unei stânci albe și destul de netede, cum erau multe în regiune. În față se aflau vârfurile ascuțite ale masivului Arpen, închizând o vale adâncă și periculoasă, amenințată tot timpul de avalanșe, iar în spatele lui, se înălța un grup de cinci stânci erodate, pe care localnicii le numeau Sartisurile lui Apoc, și care semănau cu niște săbii înfipte în stâncă de către uriași. Se povestea că, în ziua în care acest zeu coborâse din nori ca să ducă o ultimă luptă cu vrăjmașul lui, împlântase în pământ cele cinci arme aduse din cer ca să le aibă la îndemână în timpul înfruntării. Se spunea că Apoc învinsese, dar că murise apoi în urma rănilor și fusese înmormântat pe o insulă dincolo de marginile lumii. Garen auzise povestea la hanul din sat, dar nu o prea crezuse. Deși unii oameni susțineau că zeii vechi mai trăiau încă sub pământ, nimeni nu se putea lăuda că întâlnise vreunul sau că măcar îi apăruse în vis. Trecutul era la fel de mort ca Apoc, dacă măcar acesta existase vreodată și nu era și el o născocire care să justifice privilegiile nomenclatorilor. De zeci de ani, se dusese o luptă încrâncenată împotriva lor și a minciunilor pe care le răspândeau, așa că se ascundeau, și orice om cu mintea întreagă își punea întrebarea că dacă forțele lor proveneau de la zei, de ce aceștia nu îi ajutau acum, când erau vânați peste tot?

Sursa Pixabay

Își lăsase arma sprijinită de o piatră ca un ou și se aplecase peste marginea stâncii în timp ce vântul îi biciuia fața. Și ei erau un fel de nomenclatori, doar că, spre deosebire de aceștia, nu susțineau că puterile le veneau de la zei și nici nu își vindeau meșteșugul cui dădea mai mult. Tallen știa că risca să facă un pas greșit sau să se dezechilibreze, totuși își întinsese mâinile în lateral, îmbrățișând peisajul dramatic, zăpada de pe creste și imaginea îndepărtată a lunii.

– Ai grijă! spusese Garen, apucându-l de umăr.

Tallen zâmbise ușor, întorcând capul spre el și punându-se și mai mult în pericol. Degetele prietenului său se încleștaseră dureros, pătrunzând în materialul gros al hainei. Îi plăcea să fie în astfel de situații când era cu Garen, pentru că asta îi întărea încrederea în prietenia lor. Garen îl apucase de spate și îl trăsese încet, departe de marginea hăului.

– Îți place pericolul! exclamase.

De obicei foloseau anumite cuvinte-nome, un cod pe care îl inventaseră, pentru că astfel erau mai greu de înțeles de ceilalți, dar acum puteau vorbi deschis.

Tallen râsese doar și se așezase pe iarba aproape albă răsărind din loc în loc pe solul întunecat. Erau fire răzlețe, frunze rulate ca niște tuburi, dure, ca și când ar fi fost și ele făcute din rocă. Își trecuse palmele peste ele și le simțise mângâierea simplă.

– Nu îmi place pericolul, dar uneori vreau să simt ceva.

– Să simți că mori, presupun, pufnise Garen, așezându-se lângă el.

Își pusese sartisul alături și rămăsese tăcut, privind fix în zare.

– Vezi, spusese după un timp, furtuna o să vină de acolo.

Tallen adulmecase văzduhul. Și natura avea nomele ei. Până și iarba era neliniștită, iar frunzele rulate se desfăceau pentru a beneficia de ultimele raze de soare.

– Mi-ar plăcea să plec undeva, mărturisise Tallen cu ochii la profilul alb al prietenului său.

– Să pleci? Unde?

Tallen spunea des lucruri ciudate.

– Nu știu! Undeva, oriunde. Aș vrea să nu trebuiască să mă trezesc și să mă gândesc că poate asta va fi ultima zi; aș vrea să nu ne mai târâm pe platourile astea. Să putem vorbi, chiar și în școală, să nu ne mai ascundem; nici nu știu de ce o facem, pentru că totul e o aiureală. Nu e nimic aici, doar câțiva contrabandiști. Preparatorul n-o să se întoarcă în capitală, iar noi nici atât.

Garen oftase.

– Sunt concursurile, știi bine, iar noi doi avem o șansă…

– Ce șansă? Să fim luați de alt preparator, mai bine văzut, și să murim în slujba vreunui nobil cu limba scoasă după un blid de mâncare. Ce valoare avem noi? Te-ai gândit vreodată la asta?

Prietenul său se gândise, dar nu ajunsese la vreo concluzie. Totuși, îi era mai bine acolo, la școală, decât în altă parte. Îi povestise că își amintea vag marile țarcuri cu sclavi, condițiile în care stătuse, dar nimic dinainte de asta. Era ca și când nici nu ar fi existat, s-ar fi născut brusc la 15 ani, înghesuit cu alții de vârsta lui, speriat și singur în ciuda mulțimii. Atunci îi fusese frig și foame, atunci fusese umilit, atunci ajunsese la un pas de moarte. Și-l amintea pe preparator, trecând printre țarcurile lor și studiindu-i cu atenție. Discuta ceva cu negustorul, un bărbat slab și adus de spate, cu mâini mari, bătătorite, arătând mai mult a fermier decât a altceva. Garen, slab și abia ținându-se pe picioare, se ascunsese într-un colț, departe de forfota cumpărătorilor. Figura puternică a lui Sileres îl atrăsese și îl urmărise, deși sclavii nu aveau voie să ridice privirea decât dacă li se cerea asta.

Era diferit de oamenii pe care îi văzuse, deși nu întâlnise mulți în cele câteva luni cât călătoriseră prin Khale, mânați ca o turmă de eliri. Sileres era mai înalt, avea fața frumos modelată, chiar dacă înconjurată de un fel de melancolie pe care Garen nu și-o explicase atunci. Nu avea haine scumpe, cum purta negustorul, colorate și țipătoare, ci simple, dar mult mai elegante decât ce văzuse până atunci. Atrăgea privirile, nu numai pe ale lui, observă, ci și pe ale altora.

– E un nobil din capitală și are o școală de nome, șoptise un băiat negricios din același țarc cu el, clipind repede din genele dese.

Doar că Garen nu știa ce înseamnă asta. Închisese ochii, gândindu-se ce bine ar fi fost dacă preparatorul acela l-ar fi luat de acolo și, fără să vrea, văzuse deja scena, imaginându-se eliberat, hrănit, îmbrăcat și protejat. Când negustorul îl strigase și îl târâse afară din țarc, Garen aproape că își pierduse cunoștința, nu de spaimă, ci de bucurie că avea să scape de frig, de foame și de bătăi. Tremura atât de tare, că negustorul îl zgâlțâise de câteva ori, apoi îl lovise peste cap, încercând să-l facă să-și vină în fire. Îngenunchease cu greu, nu pentru că tâmplele îi pulsau, ci pentru că picioarele nu îl mai puteau susține. Preparatorul se aplecase asupra lui, îi ridicase capul și îl privise într-un fel în care îi făcuse inima să i se zbată dureros.

– Nu-ți fie teamă, îi spusese liniștit. Voi avea de acum grijă de tine.

Trecuseră câțiva ani, dar preparatorul avusese în continuare grijă de el și de ceilalți. De aceea nu îl înțelegea pe Tallen. Deveniseră disciplinați, învățaseră multe lucruri, aveau un acoperiș deasupra capului și mâncare destulă. Ce își dorea? Ce voia mai mult?

Tallen nu își amintea de țarcurile cu sclavi și nu știa cum ajunsese în școală, pentru că se trezise într-o dimineață în infirmeria întunecată și ceruse apă. Asta era prima lui amintire. Garen era de serviciu în ziua aceea și se repezise să-i dea să bea băiatului blond, care încă mai avea febră. Apoi stătuse lângă el toată ziua, masându-i mâinile și picioarele când se văita că durerile deveneau prea mari. De atunci, rămăsese tot timpul lângă el, frământându-se când îl vedea că reușea să intre în bucluc, când îl nemulțumea pe preparator, când se certa cu ceilalți învățăcei și stârnea scandaluri. Dar așa era Tallen și nu avea ce-i face… Era încăpățânat și impulsiv. Putea să-l accepte sau nu, dar el preferase prima variantă.

– Tu mă aperi, iar eu îți fac numai probleme! mărturisise acesta la un moment dat.

Garen încuviințase, știind că erau doar niște vorbe, iar Tallen nu avea să se schimbe prea ușor. Totuși, nu conta, îl plăcea și așa. Îi dăduse un ghiont, râzând.

– De ce te tot scuzi dacă nu vrei să faci nimic? O să intri în bucluc, și eu n-o să fiu să te ajut.

Tallen rânjise sigur pe el. Era cel mai bun din școală după Garen, deci nu avea cum să se întâmple nimic rău cu ei doi. Poate cu alții, cu cei mai slabi. Ei urmau să-și găsească slujbe bune, urmau să crească prestigiul școlii, ei nu aveau să fie sacrificați degeaba, pentru că erau mai greu de înlocuit. Preparatorul subliniase acest lucru când le dăduse același nume: Rys.  Așa cum spuneau negustorii: erau o investiție ce merita protejată.

(Stăpânul umbrelor – Trezirea, Crux Publishing, 2020)



Unde găsiți cărțile mele:

Elefant: Împăratul ghețurilor

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Germania: librăria Ersedi

Elefant: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stăpânul umbrelor

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Librarie.net: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s