Cele patru oglinzi ale adevărului – Ștefan

Într-o seară, pierzând vremea prin târg și urmărind cu ochi critic cum decurgea tocmeala pentru o pereche de boi, văzu un tânăr înalt, cu părul de culoarea mierii, acoperit de un fel de căciulă cu calota turtită, dar lățindu-se în lateral și împodobită cu pietre colorate. La început, nu-i desluși decât capul, ițindu-se prin aglomerație. Nu părea să aibă vreo treabă, pentru că mergea încet, privea mesele, lua câte un obiect, apoi îl punea cu dispreț la loc ca pe un lucru de nimic. Avea un fel de a-și ține bărbia în sus, iar trăsăturile îi exprimau o mândrie pe care Ștefan o consideră princiară. Nu îl văzuse niciodată pe domnitor decât de la distanță, dar i se povestise despre el, așa că tânărul arăta ca și când ar fi fost unul dintre fiii lui Vodă sau, oricum, odrasla vreunui mare boier sau dregător.

Se apropie de el, atras de aerul lui ciudat. Pe măsură ce distanța se micșora, alte amănunte ieșeau la lumină – gulerul brodat al unei cămăși ascunse de haina de un albastru închis, cu mâneci bogate, încheiată cu o serie de bumbi îmbrăcați în același material. Ștefan nu mai văzuse niciodată așa o îmbrăcăminte. Nu era neapărat bogată, cum văzuse la boierii ce mergeau în Cetate sau cei de pe lângă Curtea Domnească, ci deosebită, cu multe încrețituri și tăieturi realizate cu meșteșug. În partea de jos, purta niște pantaloni foarte strânși pe picior de aceeași culoare cu haina și  pantofi de catifea. Nici nu se putea mai prost pentru glodul de acolo, dar Ștefan nu se gândi la asta.

Începu să-l urmărească pe tânăr, întrebându-se și el de ce o făcea. Își spuse că întâmplător aveau același drum, apoi că poate intra cu el în vorbă și-l convingea să comande vreo icoană, deși nu avea habar dacă străinul se închina la vreuna.

Casele din preajma Curții domnești erau atât de apropiate unele de celelalte încât păreau să formeze un zid de abia întrerupt de câteva treceri. Pivnițele erau înalte, din piatră, iar deasupra lor se ridicau caturi din lemn cu două încăperi dacă stăpânul era mai înlesnit. Ștefan păși cu grijă pe ulița noroioasă, atent să nu-l piardă din ochi pe tânăr, dar nici să nu se apropie prea mult ca să nu fie descoperit înainte a știi ce să-i spună. Totuși, nu părea vreo primejdie. Tânărul nu se uita însă în urmă, ci mai curând de jur-împrejur ca și când ar fi căutat pe cineva. La un moment dat, se opri și rămase cu ochii ațintiți drept în față. Ștefan îi urmări privirea și înțepeni –  din sens opus veneau un bărbat și trei femei, cu poalele rochiilor ridicate pentru a nu se târî prin praful drumului. Una dintre fete era cea pe care o văzuse la Negrea, cea cu părul ca spicul de grâu, acoperit de voal roz și cu lănțișor cu mărgele de metal și inele în formă de inimă. De la distanța aceea nu le auzea zornăind, dar era sigur că tânărul o făcea, pentru că rămase ca vrăjit cu ochii ațintiți asupra lor.

Ștefan se uită în jur și se trase după ușa deschisă a atelierului unui olar. Dacă era văzut și recunoscut de fată sau de bărbatul care o însoțea și acum, nu știa cum avea să explice prezența lui în târg. Se gândi să fugă, profitând de faptul că nu-l observaseră încă, dar curiozitatea îl pusese greutăți în picioare și moliciune în trup. Dacă fugea, nu avea să o mai vadă nici pe fată, nici pe tânărul care-i atrăsese atenția, așa că rămase pe loc urmărind ce se întâmpla.

Tânărul se apropie de grup, fixând-o cu îndrăzneală pe fată, care îi aruncă o ocheadă, semn că îl cunoștea deja. În acea zi, purta o rochie de un galben potolit, împodobită cu broderii și strânsă la mijloc cu o centură argintie, iar peste ea o mantie roșie, garnisită cu blană. Bărbatul care o însoțea îi spuse câteva cuvinte, apoi scrută strada, dar tânărul se întorsese deja cu spatele și se prefăcea atras de niște oale cenușii, de lut. Grupul trecu mai departe, dar fata întoarse capul, prinse din nou privirea tânărului și îi zâmbi. Înainte de-a coti pe una dintre ulițe, lăsă să-i cadă o batistă, apoi își urmă însoțitorii ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Era aproape de ascunzătoarea lui Ștefan, așa că băiatul se repezi dintr-un impuls și ridică ghemotocul alb, rămânând pironit cu ochii la silueta subțiratică ce se îndepărta.

Când fata dispăru după un cot, își privi mâna. Batista era fină și foșnitoare, ca o frunză toamna, și părea la fel de delicată – aproape se temu să o strângă mai mult între degete ca să n-o rupă. Era albă, brodată cu mici buchete de flori albastre și galbene. Când o despături, descoperi un bilet scris cu slove mici și ordonate pe care nu reuși să le citească, pentru că primi o calmă peste cap și se clătină gata să scape batista pe jos.

– Dă-mi-o!

Tânărul pe care-l urmărise îl privea mânios. Îl fixă buimac, neînțelegând ce i se spunea atât din cauza loviturii, cât și a felului în care acesta pronunțase cuvintele.

– Dă-o! Porco schifoso!

Fotografie de Maria Orlova pe Pexels.com

Glasul poruncitor și mâna întinsă, gata să apuce batista, îl făcură să i-o întindă, fără să se mai gândească. Tânărul era mai înalt cu un cap decât el, avea fața deschisă la culoare și dinții curați și regulați, cu caninii de jos mai lungi și ascuțiți decât văzuse până atunci la cineva, ceea îl făcură să se gândească la botul alb al unei vidre. Îl și vedea sfâșiind pielea rece a unui pește pe care îl vânase prin apele reci ale unui râu. Oricum ar fi arătat și oricât de frumos ar fi fost îmbrăcat, dacă ar fi fost provocat, l-ar fi făcut bucăți ca o vidră pe prada ei.

Tânărul luă batista, dar rămase cu ochii la el ca și când ar fi mai așteptat ceva, așa că Ștefan se fâstâci și începu să-și ceară iertare că luase ce nu era al lui. Tânărul se răsti la el într-o limbă necunoscută, totuși i se păru că nu mai era atât de mânios. Linia dintre sprâncene îi dispăruse, iar ochii îi erau mai degrabă curioși.

– Cine ești? reuși Ștefan să înțeleagă.

Îi zise numele lui și că era ucenicul unui zugrav din târg și că fusese câtva timp la o mănăstire. Spuse totul într-o suflare, iar când încruntătura apăru din nou între sprâncenele șatene, își dădu seama că nu fusese înțeles.

– Îmi cer iertare! încheie, gândindu-se că ar fi fost cazul să plece de vreme ce nici nu putea fi vorba să îl întrebe pe tânăr dacă nu voia vreo icoană. Se ploconi și se întoarse pe călcâie, când se simți înșfăcat din nou.

– Stai!

Se întoarse să protesteze, fiind hotărât să ceară chiar ajutorul trecătorilor dacă tânărul, care nu părea capabil să spună mai mult de un cuvânt o dată, nu îl lăsa în plata Domnului. Întâlni ochii de culoarea teilor, înțelese amenințarea din spatele lor și nu se mai împotrivi când îl trase în spatele șirului de case ce mărginea ulița. În spate, se aflau alte construcții, afundate în sol, cu intrări joase și cu pereții și podelele lutuite. Acestea nu mai erau așezate într-un șir, ci fuseseră construite după un plan mai puțin ordonat. Între ele erau pomi, tufișuri și locuri virane. Tânărul îl trase într-un loc mai ferit și îl împinse cu putere spre trunchiul unui copac. Ștefan se lovi la spate, simțind durere până în măduva oaselor, așa că icni surprins.

– Ștefan, ai zis, începu tânărul în felului lui repezit și neclar, cine te-a trimis de mă urmărești? E chir Ioannidis, nu-i așa? Îmi caută pricină?

Ștefan clipi uimit pentru că nu-l trimisese nimeni în ciuda siguranței cu care i se vorbea. Îi spuse asta și tânărului, dar acesta scoase un sunet nemulțumit, îl trase de pieptul cămeșii, apoi îl trânti din nou de trunchi până simți că îl dureau nu numai șalele, dar și capul.

– Oprește-te! strigă, încercând să se apere, deși nu avea forța necesară să-i țină piept. Oprește-te, nu m-a trimis nimeni. Te-am văzut în târg și te-am urmărit!

– De ce-ai făcut-o? strigă tânărul, dându-i o scatoalcă peste cap și lovindu-l cu genunchiul în pântec.

Ștefan scânci privind în jur. Ca un făcut, nu era nimeni, deși, de obicei, oamenii mișunau și prin locurile acelea. Simțea că pretextul cu icoana nu avea să țină, dar tot i-l spuse. Celălalt se opri din lovituri, ținându-l încă de cămașă, apoi îl privi urât.

– Ești prost sau ce?

Ștefan nu înțelese bine ce îi spusese, dar încuviință spre hazul celuilalt.

– De ce iei lucruri care nu sunt ale tale? îl întrebă deja mai potolit.

Mâna care îl ținea de cămașă se relaxă, iar Ștefan reuși să respire în voie. Profită de asta, se trase mai în spate și se aplecă de mijloc respirând greu. Locul era pustiu, dar undeva, dincolo de tufișuri, se auzeau voci. Dacă reușea să fugă într-acolo, tânărul nu ar mai fi îndrăznit să-i facă vreun rău de teamă să nu fie arestat pentru tulburarea târgului și să ajungă în fața pârgarilor. Loviturile de bici nu ar fi arătat bine pe pielea lui albă, gândi cu satisfacție. Deși bine îmbrăcat, părea mai degrabă un pierde vară care amăgea fetele de condiție bună, decât vreun negustor. Se îndreptă și clătină din cap.

– Nu am vrut. Am văzut că i-a scăpat batista și m-am gândit să o iau și să i-o înapoiez.

Tânărul începu să râdă și îi mai dădu un ghiont.

– Ca să intri în vorbă cu ea, de bună samă. Crezi că s-ar uita la unul zdrențăros și murdar ca tine? continuă ceva mai clar.

Vorbea limba locului cu un accent moale pe care Ștefan nu-l mai auzise. Nu era nici cel al rutenilor, nici al armenilor, nici al tătarilor, nici al valahilor din alte părți. Ciuli urechile, pentru că vocile de după tufișuri se auzeau mai clar. Își încordă picioarele, gata să țâșnească, profitând de neatenția tânărului. Avea nevoie să îi distragă atenția, așa că îi spuse:

– De ce nu s-ar uita, doar o cunosc și am mai vorbit cu dânsa! spuse ferm, observând cu satisfacție întâi uimirea, apoi furia de pe chipul dichisit al celuilalt, apoi nu mai așteptă urmarea și o rupse la fugă spre Ulița Mare, trecând ca o furtună printre tufișuri și dispărând în șuvoiul de lume ce mergea spre târg.         

Auzi strigăte și pași ce-l urmăreau, dar nu făcu decât să-și miște și mai repede picioarele ca și când ar fi căpătat aripi la ele. Alegă, cotind printre case și ulițe, până când nu mai putut să respire de atâta goană și se opri, luându-și răgaz ca să privească în spate. Nu mai era nimeni, tânărul renunțase la un moment dat, temându-se, de bună seamă, să nu ajungă de râsul târgului urmărind un ucenic zdrențăros și murdărindu-și pantofii de catifea. Ștefan zâmbi cu toată durerea de șale. El nu se temea de glod și de noroi.

 Când ajunse înapoi în curtea bisericii, Bogdan îl aștepta furios foc pentru că dispăruse fără să-i spună unde și pierduse vremea căscând gura la unii care-și câștigau traiul cu sudoarea frunții. Palmele pe care le primi îl trimiseră suspinând pe salteaua de paie, țesând planuri de răzbunare. Parcă îi era mai bine la Negrea, dar era prea târziu să se întoarcă! Era furios pe el, pentru că se băgase singur în încurcătură, pe tânăr pentru lovituri și pe Bogdan pentru cuvintele grele. Se perpeli din nou până în zori și, când adormi în cele din urmă, i se păru că pământul se cutremura, iar cerul se despica în două lăsând să se vadă dincolo de el coloanele de sfinți zugrăviți ce zburau prin eter.

Unde găsiți cărțile mele:

Elefant: Împăratul ghețurilor

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Germania: librăria Ersedi

Elefant: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stăpânul umbrelor

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Librarie.net: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s