Jurnal alchimic I

Căutând informații pentru romanul istoric la care lucrez de ceva vreme, am ajuns inevitabil și la alchimiști, și la rețetele acestora. Că nu au produs aur, asta este clar, dar o parte dintre încercările lor le-au adus, pe bună dreptate, titlul de precursori ai chimiei moderne. Că unele dintre experimente se pot face acum în școală nu este de mirare, totuși este cu atât mai meritoriu faptul că au reușit să ajungă la unele rezultate folosind metode atât de primitive.

Unul dintre experimentele la care m-am oprit este cel care folosește o soluție de sulfat de cupru, sau piatra vânătă, numit în epocă vitriol albastru, și un obiect de fier. Când acesta este cufundat în soluția de culoare turcoaz, pe suprafața lui apare la început un strat fin de cupru, care, după un timp, crește, pe măsură ce cupru se depune sub forma unor solzi foarte fini. În sec. al XIV-lea – al XV-lea, procedeul dăduse speranță alchimiștilor că ar putea produce și aur, fiind folosit însă și de către unii dintre aceștia pentru a înșela un public credul.

Mai jos aveți acest experiment transpus în domeniul imaginației.

„Așa că trebuia să mă pun pe treabă ca să obțin unele substanțe, fiindcă nu îmi puteam permite să par că nu iau în seamă dorințele lui Lorenzo. Sigur că ar fi fost mai bine să nu fi venit la Florența, dar era prea târziu pentru regrete, așa că trebuia să dansez acum pe melodia cântată de oamenii aceia ciudați și posibil periculoși. Poate altcineva ar fi crezut că bălmăjeala lor alchimică nu era decât rodul unor minți înfierbântate, dar eu simțisem deja fiori reci pe spinare văzând trupul din laboratorul lui Lorenzo, pus la vapori ca o carne la afumat. Nu aș fi vrut să ajung în situația aceea, așa că trebuia să produc curând ceva care să semene cât de cât cu elixirul pe care îl căutau ca să nu le vină ideea să mă transforme pe mine într-unul.

 Am început, deci, să lucrez cu sârg, alături de Chele, sclavul arab cumpărat Domenica, un tânăr cam îngust la mine, dar foarte sârguincios. L-am pus să zdrobească într-o piuă un minereu de culoare gri, împodobit cu mici cristale ca niște căsuțe arămii, crescute pe povârnișurile unui deal. Mulți neinițiați credeau că formele acelea strălucitoare în soare ale piritei arătau existența aurului în minereu, dar eu știam că nu era așa. Îl văzusem de multe ori pe Bertramus folosind minereul și încălzindu-l pentru a genera transformarea acestuia. Așa am făcut și eu. Am luat pulberea din mojarul lui Chele și am pus-o într-un vas pe vatră. Am închis vasul, dar nu ermetic, știind că aerul trebuia să ajungă în interior, altfel transformarea nu avea să mai aibă loc. La un moment dat, l-am pus pe Chele să sufle cu foalele aer printr-o țevușcă, altfel toată munca noastră ar fi fost fără rost. De acel vas, am legat printr-o altă țeavă un alt vas în care urma să se strângă unul dintre spiritele acelei transformări.

Între timp, am luat o retortă și am pus în ea alt minereu mărunțit de Chele, dar de data acesta am adăugat și apă înainte de a o pune în cuptor, așteptând să obțin o pulbere neagră, sulfurul, având însă în el și fier, și un alt aer care miroase urât și pe care nu este bine să îl respiri, cel puțin din câte susținea Bertramus. Stefano îmi ceruse pulberea neagră, dar nu știam dacă voia s-o folosească el în vreun medicament sau avea să i-o dea lui Luciano. Sigur că nu-mi păsa, de fapt, ce se întâmpla cu ea.

Am muncit plin de sârg, iar după un timp, am deschis retorta cu pirită și am fost mulțumit să găsesc în ea pe de-o parte pulberea neagră, iar pe de alta, prins în vasul lui, aerul care știam că îmi va folosi mai târziu. Bertramus îmi povestise că printre compușii ce pot fi obținuți într-un laborator se găsește și substanța numită spiritus vitrioli și care le era de folos medicilor, ajutându-i să usuce rănile, dar și în alte scopuri. Știam de la Bertramus că existau șase tipuri de vitrioluri și cerneluri: vitriolul negru, alaunul, vitriolul alb sau qalqant, cum îi spuneau necredincioșii, cel verde sau qalqádis, celgalben sau qalqatár și cel roșu sau súrίn, toate, în afara alaunului,provenind din minereuri de fier sau cupru tratate prin diferite metode.

Sursa: British Museum

Existau multe lucruri care mă fascinaseră când pășisem la început într-un laborator și de aceea îl considerasem pe Bertramus un om învățat și chiar avusese un timp și un mare respect față de dânsul până când se dovedise că știința lui nu era atât de vastă pe cât ar fi vrut el să fie. Bertramus mă învățase multe lucruri însă, iar pentru asta nu puteam decât să-i mulțumesc. De exemplu, îmi arătase ce se întâmpla dacă introduceam câteva cuie de fier într-o soluție de vitriol albastru și cum pe acele bucăți de metal creșteau, ca printr-un miracol, firișoare gălbui, de cupru. Soluția de vitriol își pierdea din putere și trecea de la albastrul acela puternic, la un verde deschis, dar asta nu mai conta, când părea că sub ochii noștri fierul devine aur. La început, cuiele se acopereau de un strat subțire și galben-roșiatic, apoi stratul devenea din ce în ce mai gros până când firișoarele se puteau vedea cu ochiul liber. Sigur că aurul nu arătase niciodată așa, dar Bertramus insistase că era doar impur, încă amestecat cu fierul din cuie, și că urma să-l mai supună de câteva ori focului înainte de a-l purifica și a-l face să arate galben ca soarele.

Așa păcălise Bertramus niște călugări, zicând că le face ducați din niște potcoave vechi, iar ca plată pentru aur ceruse doar un vas frumos de argint pe care aceștia îl țineau pe altar și în care turnau vinul în timpul slujbelor. Nu pot să spun că mă deranjase înșelătoria lui, mai ales că lăcomia e și ea un păcat, și la ce voiau călugării să folosească aurul acela dacă nu să se umple de deșertăciune și să se laude cu el? În fond, lipsa de știință nu este o calitate, iar miracolele nu se găsesc în zilele noastre pe toate drumurile! Astfel, călugării au avut niște argint în minus, iar Bertramus unul în plus, dar, până la urmă, vasul acela a făcut parte din prada mea, smulsă de mine din ghearele bătrânului muribund, când mă hotărâsem să-l părăsesc. Cu acel vas îl înduplecasem pe medicul Johannes să mă ia cu el, spunându-i că aveam să i-l dau ca plată pentru învățătură și cheltuielile de drum. Johannes îl vânduse unui negustor, așa că vasul își pierduse urma, la fel și eu.

Îmi aminteam aceste lucruri fără să simt un regret.

„Așa a fost să fie, fiindcă așa trebuia să fie!” gândeam eu.

Dacă drumul în viață ne era stabilit dinainte de naștere, ce vină aveam eu în ceea ce făceam?” (Cele patru oglinzi ale adevărului)

Unde găsiți cărțile mele:

Elefant: Împăratul ghețurilor

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Germania: librăria Ersedi

Elefant: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stăpânul umbrelor

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Librarie.net: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s