Sub denumirea de gnosticism se ascund mai multe mișcări religioase ce au în comun, printre altele, crearea lumii de către un Demiurg imperfect, lumea ca închisoare a sufletului, legătura indisolubilă dintre suflet-spirit-trup și lipsa unui mântuitor ca intermediar între om și divinitate. Astfel, călătoria sufletului după moarte capătă o altă dimensiune la gnostici decât la creștini, iar între gnostic și Dumnezeul lui nu mai există nimeni, pentru că Zeul lui se găsește în orice ființă și, în același fel, fiecare ființă se regăsește în Zeu de îndată ce se îndreaptă spre el[1].
În scrierile gnosticilor, spiritul este o haină pe care sufletul o îmbracă pentru a putea lua trupul în stăpânire și face asta din cauza naturii diferite a celor două. În Iter in Silvis, Culianu explică acest lucru folosind definiția lui Marsilio Ficino din Theologia platonica, în care sufletul, având în vedere natura lui extrem de pură, nu se poate cupla la trupul dens și pământesc decât cu ajutorul unui corpuscul foarte subtil și luminos numit spirit[2]. O dată cu moartea trupului, sufletul se desparte de acesta și de învelișul lui spiritual și se înalță printre sferele planetare.
Scrierile gnostice nu se adresează oricui, adică celor supuși pornirilor trupești, ci inițiaților, acelor ființe înzestrate cu inteligență, care s-au desprins prin abstinență de legăturile pe care lumea le creează pentru a-i ține legați. Deci, doar cei care-și cultivă spiritul în defavoarea trupului pot ajunge la Dumnezeu, fiindcă acesta nu poate fi perceput cu ajutorul simțurile, ci doar cunoscut prin dezvoltarea conștiinței interioare. Omul natural, cel ce nu posedă cunoaștere, agnosticul, nu va ajunge niciodată să îi cunoască natura. Ținta gnosticilor însă, ca oameni ce vor să se apropie de cunoașterea divină, este puritatea și iubirea totală. Cu cât sunt mai puri, cu atât sunt mai apropiați de cunoaștere. Doar cei puri vor relaționa cu sufletul lor în așa măsură, încât acesta le va revela cunoștințele trecute și îi va face asemenea lui Dumnezeu, dându-le astfel viața veșnică. Așa apare, de exemplu, în Corpus Hermeticum, Poimandres, imaginea Păstorului oamenilor: „eu sunt acea Lumină, Mintea, Zeul tău; eu, care sunt mai înainte de acea natură umedă ce s-a ivit din întuneric, iar acel Cuvânt scânteietor și luminos ieșit din minte este Fiul Zeului.”[3]
Cei neștiutori vor suferi însă chinurile Lumii Celeilalte, iar nemurirea le va fi refuzată, chiar dacă au și ei, la fel ca toți ceilalți, ceva din natura Omului Primordial, a androginului care și-a privit fața în oglinda apei și i s-a părut că este atât de frumos, încât a rămas prins în capcana materiei[4]. Scopul final al înălțării sufletului este, în cele din urmă, întoarcerea acestuia la origini, dincolo de sfera stelelor fixe, unde se află ființele pneumatice, pure, și Divinitatea supremă. continuare
[1] H. Ch. Puech, Despre gnoza si gnosticism, Editura Herald, 2018, p. 137.
[2] Marsilio Ficino, Th. Pl. VII, 6, vol I, pp.376-378 apud Culianu, Iter in Silvis, editura Polirom, 2013, p.120.
[3] Hermes Trismegistos, Corpus Hermeticum, Editura Herald, 2012, p.31.
[4] S. Alexandrian, Istoria filosofiei oculte, Editura Humanitas, 1994, pp.34-35.
Unde găsiți cărțile mele:
Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri
Germania: librăria Ersedi
Elefant: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stăpânul umbrelor
Crux Publishing: Stăpânul umbrelor
Librarie.net: Stăpânul umbrelor
Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor
Elefant: Regatul sufletelor pierdute
Elefant: Ascensiunea stelară
Elefant: Agenții haosului
Elefant: Împăratul ghețurilor
Crux: cruxed.ro
Ebooks – Google Play
Ana-Maria Negrilă 