Cele patru oglinzi ale adevărului – hoțul

Am fost ocupat toată ziua, dar gândurile mi se întorceau tot la apele verzui ale pietrei, iar mâinile îmi tremurau de nerăbdare. Nici pe Ahmad nu l-am văzut, fiind plecat cu unul dintre fiii stăpânului la magazinul din suk. Ciudat mai este timpul! Când ești nerăbdător, parcă te simte și ți se agață de picioare, deși altfel fuge ca vântul. L-am pândit toată ziua pe Ahmad, privind la porțile mari ce dădeau spre gang, iar în același timp, ascultând încordat zgomotele din casă. Deși până atunci nu-mi făcusem probleme că gestul meu ar fi avut vreo urmare, mai ales că mai furasem și înainte și nu se întâmplase nimic, am început să tresar la fiecare zgomot mai puternic. De câteva ori, vocile ridicate ale servitorilor m-au făcut să simt sudori reci, așteptându-mă să văd pe cineva țâșnind din vreo încăpere ca să mă apuce strâns de braț și să mă târască în fața stăpânului ca pe un hoț. Nu s-a întâmplat însă nimic de acest fel, așa că treptat starea de teamă mi s-a transformat într-una de anticipare plăcută a momentului în care Ahmad avea să intre pe poartă.

Când acesta se ajunse în cele din urmă înapoi, asudat, cărând în spinare un sac aproape la fel de mare ca el, m-am repezit la el prefăcându-mă că vreau să-l ajut și i-am șoptit că trebuia să-l văd după căderea întunericului. M-a privit mirat, cu ochi obosiți, și a încuviințat ușor înainte de-a dispărea în întunericul unui depozit. M-am întors la treaba mea, dar toată seara am fost agitat și nu am mâncat aproape nimic, stârnind un potop de vorbe din partea Deebei, care mă crezu bolnav, sau măcar atins de soarele fierbinte al verii, și mă mână la culcare. M-am întins pe așternutul meu, alături de ceilalți copii, dar nu am adormit, ci m-am ridicat de îndată ce zgomotele casei s-au liniștit.

Sursa: Wikipedia

Am coborât în curte, atent să nu fac vreun zgomot. Locul era pustiu, luminat doar de stele. Când o umbră s-a desprins de lângă perete, am fost gata să scot un strigăt de groază.

– Ce te sperii așa? Nu tu m-ai chemat aici?

Ahmad m-a apucat cu brațul de după gât și și-a trecut mâna prin părul meu. Am răsuflat ușurat.

  – Parcă erai un duh. Hai să vezi ce am pentru tine, am spus pe jumătate râzând.

Liniștea și întunericul făceau ca lucrurile să semene din ce în ce mai mult cu o aventură. L-am luat de mână și l-am tras după mine prin întuneric. Nu aveam nevoie de lumină, găseam locurile unde îmi ascunsesem comorile și cu ochii închiși. Ahmar s-a lovi de câteva ori de mobile și a chicotit. Era o aventură, cea mai palpitantă pe care mi-o aminteam, mai ales că o împărțeam cu un om la care țineam. În beznă eram protejați ca și cum am fi fost în mijlocul unei câmpii pustii și o zeitate binevoitoare ar fi vegheat asupra noastră.

Am îngenuncheat în cotlonul în care îmi pusesem o parte din comoară și am pipăit cu mâna după crăpătura căscată aproape de podea. Năframa în care pusesem pietrele era acolo. Am scos-o cu grijă ca să nu o scap din greșeală, l-am tras pe Ahmad lângă o fereastră și i-am pus pietrele în palmă. Încă rădea ușor când a ridicat mâna la lumina ce venea de afară și le-a văzut. Mă așteptam să se bucure, mă așteptam să mă îmbrățișeze și să îmi mulțumească, dar în tăcerea ce se lăsase, am auzit un sunet înfundat ca o exclamație pe jumătate înăbușită de teamă.

– Sunt ale tale! Toate! i-am spus încă cuprins de fericire ca un copil de brațele mamei sale.

Ahmad nu a zis nimic, iar eu nu am înțeles de ce tăcea.

– De unde le-ai luat? a șoptit în cele din urmă.

Tare aș fi vrut să îi văd mai bine expresia, dar era prea întuneric.

– De peste tot! Le-a găsit prin camere și prin curte, mai puțin pe asta verde. Pe ea am luat-o de la Eman azi dimineață, când a venit să vorbească cu mine. Dar stai liniștit, nu a observat, altfel ar fi zis cineva ceva până acum.

Am râs ușor și i-am dat un pumn în umăr.

– Haide, nu te bucuri? Sunt ale tale. Acum n-o să mai fii sărac, dar să-mi promiți că mă iei cu tine și nu mă lași aici.

 Ahmad nu a zis nimic, dar nu mi s-a părut ciudat, fiindcă mintea mea era plină de voci vesele.

Și asta nu e totul, mai am și altele. Așteaptă-mă aici!

Am fugit prin întuneric la cealaltă ascunzătoare, aflată sub o scară, tot într-o crăpătură. Pipăiam încă după batista înnodată, când am auzit voci mânioase deasupra capului meu și am înghețat. În întuneric, strigătele păreau și mai furioase. Am lăsat repede batista la locul ei și am ieșit în curte. Față de pustietatea de mai înainte, acum locul era plin de servitori ce arătau în luminile lămpilor ca niște duhuri ce ieșiseră în mijlocul nopții din găurile umblătoarelor. Mi-am făcut cu greu loc prin îmbulzeală, dar destul ca să îl văd pe Muhammad, fiul cel mare al stăpânului, ținându-l pe Ahmad de haină și strigând la el. Nu înțelegeam prea bine ce-i spunea din cauza vocii deformate de furie, dar asta nu însemna că inima nu mi se strânsese în piept și nu bănuiam ce se întâmplase.

Muhammad ținea în mâna stângă năframa în care pusesem cele mai frumoase pietre pe care le furasem, inclusiv pe cea verde a lui Eman, și o agita prin fața ochilor îngroziți ai lui Ahmad. Acesta încerca să se apere, să își strige nevinovăția, dar nu cu mare convingere. La un moment dat, a privit în jur cu o expresie hăituită și a dat cu ochii de mine. Am înțepenit, simțind cum tot sângele mi se scurgea în picioare, și am văzut numai stele jucând în fața ochilor. Trebuia să mărturisesc că eu furasem pietrele, că pe multe le găsisem pe jos și că le adunasem așa cum o pasăre hoață ia lucrurile lucitoare. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus adevărul. Probabil, m-ar fi bătut, apoi m-ar fi iertat. Nu cred că aș fi fost în pericol să îmi taie mâna sau să mă omoare din cauza vârstei mele fragede și a neînțelegerii lumii în care fusesem aruncat, dar nu am putut să scot o vorbă, parcă aveam gura încleștată ca de la peltelele dulci ale Deebei. L-am privit și eu lung, și cred că inexpresiv, pentru că nu mai aveam control asupra feței și expresiei de pe ea. L-am văzut deschizând gura, gata să spună că eu eram hoțul, dar și închizând-o curând după aceea.

L-au înconjurat lovindu-l cu pumnii și l-au dus spre grajduri. Am rămas aproape singur în curte, privind buimac în urma lor, apoi nu mai știu ce s-a întâmplat, pentru că m-am trezit a doua zi, cu mâna Deebei mângâindu-mi fruntea și cu vocea ei alinându-mă, fiindcă plângeam în hohote.

– Știu că erați prieteni, îmi spuse, și că fapta lui Ahmad te doare, dar nu te mai gândi la el.

Am clătinat din cap, simțindu-mă ca și cum aș fi avut între urechi doar o mână de boabe ce se mișcau dintr-o parte în alta.

– Trebuie să-l salvez, am șoptit, iar femeia a aprobat încet.

– Ești un băiat bun, dar nu te mai frământa. Ahmad a ales drumul lui și deja nu mai este în casa aceasta, deci nu ai pe cine să mai salvezi. Așa a fost să fie!

Am deschis gura să îi spun adevărul, dar fălcile au refuzat să se descleșteze la fel ca în seara precedentă. Am vrut să întreb ce s-a întâmplat cu el și ce pedeapsă va primi, dar tot nu am fost în stare să scot un cuvânt. Am mai zăcut câteva ore, refuzând hrana cu care biata femeie mă îmbia. Deși stăteam cu ochii închiși, mă gândeam ce ar fi trebuit să fac ca să-l ajut pe Ahmad. Dacă aș fi mărturisit, m-ar fi crezut cineva? Nu cumva nu era prea târziu? Totuși, nu puteam să las lucrurile așa.

M-am ridicat în cele din urmă și m-am dus în curte, în mijlocul agitației obișnuite. Mărfuri erau aduse sau scoase din depozitele de la parter, așa că nimeni nu mă luă în seamă. Parcă ceva mă făcuse, la fel ca pe duhuri, să nu pot fi văzut, așa că am ieșit pe poartă și m-am trezit pe ulița aglomerată și arsă de soare. Am luat-o spre suk, fără să am, de fapt, vreo țintă. Picioarele mă duceau singure, așa că m-am trezit curând lângă zidul grădinii unde petrecusem cu Ahmad atâtea clipe plăcute. M-am strecurat prin crăpătura de la poalele zidului, mi-am făcut culcuș în vegetația aproape uscată, la umbra unui sicomor, și am început să plâng cu sughițuri, ghemuindu-mă cu fața în îndoitura brațului. Încă de pe atunci simțeam că nu eram bun de nimic și că viața avea să-mi fie, în cel mai bun caz, un lung șir de dezamăgiri, atât pentru mine, cât și pentru alții. Am plâns până am adormit.

Ceva mai târziu, m-a trezit răcoarea nopții. M-am ridicat buimac, întrebându-mă cât trecuse de când mă ascunsesem acolo. Poarta casei se închisese de bună seamă, așa că nu mă mai puteam întoarce în acel moment. Ar fi fost mai bine să rămân acolo decât să umblu noaptea pe străzi. Mă speria singurătatea locului, dar și mai mult să stau pe vreo bancă de piatră și să fiu în văzul tuturor. M-am răsucit pe spate și am privit în sus, printre ramurile copacului.

Cerul era plin de stele și traversat de un brâu mai luminos, plin de scânteieri de argint, ca una dintre broderiile făcute pe o pânză albastră de soția cea mai tânără a stăpânului. Am stat mult timp cu ochii pierduți la acea minune. Trebuie să fi existat ceva mai presus de oameni, ceva înalt și minunat, care să fi creat toate acestea. Poate că făptura aceea m-ar fi ajutat și pe mine, și pe Ahmad dacă aș fi ajuns cumva la ea și aș fi cunoscut limba ei. În minte îmi veneau tot felul de cuvinte, care proveneau, probabil, din limba părinților mei. Știam cum se zicea la cer în două feluri, dar existau și alte popoare și alte cuvinte, deci, care era limba cea adevărată cu care să mă adresez zeilor și unde puteam să o învăț? De bună seamă că un astfel de lucru nu putea fi cunoscut într-o casă de negustor, oricât de bogat ar fi fost acesta, ci ar fi trebuit să merg în altă parte, poate chiar la capătul lumii pentru a-l afla.

Îmi imaginam un munte înalt, cu vârful ce se oprea chiar la cer, și pe care, dacă urcam, aveam să ajung la drumul strălucitor de pe firmament și mergând pe el, la regatul celui care zidise întreaga lume. Acolo, dacă știam cum să-i vorbesc acestuia, precis avea să mă asculte. Deeba îmi spusese odată o poveste despre un tânăr care urcase pe un astfel de munte, așa că nu era o speranță nebunească să mi se întâmple și mie același lucru.

Am stat mult timp așa, cu ochii pierduți la constelații, căutând un sens în felul în care stelele erau aranjate, și chiar mi-am închipuit că, dacă întrebam ce trebuia, acestea aveau să-mi răspundă lăsându-și pleoapele peste ochii strălucitori. Stelele erau tăcute, dar asta nu însemna că nu îmi vorbeau, așa că nu m-am mai simțit atât de singur, iar lacrimile mi-au secat. Am adormit din nou și m-am trezit scuturat de umăr. Era încă întuneric, dar cerul nu se mai vedea – deasupra mea se lăsase o umbră neagră. Am vrut să strig, dar am scos doar o exclamație de uimire, când o mână grea mi s-a lăsat peste gură și o voce mi-a mârâit la ureche:

– Un sunet de mai scoți, poți să-ți iei adio de la viață!

Am tăcut la fel ca stelele de deasupra mea. Dintr-o dată, cerul devenise foarte îndepărtat ca și cum cineva ar fi tăiat brusc drumul ce ducea la el.

Am fost răpit în noaptea aceea, deși pot spune că am mers cu ei de bună voie, dacă asta însemnă să urmezi pe cineva de frica morții. Am fost băgat într-un sac, apoi într-o ladă și scos din oraș a doua zi dimineața, și așa am călătorit până într-un loc destul de îndepărtat ca răpitorilor mei să nu le fie frică de eventualii urmăritori. Sigur că nu mă căuta nimeni la atâtea leghe de Cairo, pentru că nimeni nu știa că sunt acolo. Poate crezuseră că fugisem sau mă rătăcisem plecând în căutarea lui Ahmad, dar cu siguranță că umblaseră după mine mai mult prin hara, prin vecinătatea cartierului nostru, decât în afara orașului. Unde ar fi putut ajunge un copil blond, care de abia cunoștea limba, și care ieșea oricum în evidență?  Așa am fost pierdut pentru totdeauna, iar destinul meu nefast a început să îmi conducă viața. Am fost ascuns bine și vândut la un popas al caravanei unui bătrân care s-a arătat interesat de mine și care a mai și plătit prețul cerut.

Aș putea scrie multe în jurnalul acesta, dar durerile au devenit mult prea mari, așa că o las pe altă zi. În plus, vreau să ajung mai repede la partea care mă leagă de tine, Stefano.

Unde găsiți cărțile mele:

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Germania: librăria Ersedi

Elefant: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stăpânul umbrelor

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Librarie.net: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s