Cele patru oglinzi ale adevărului – Cetatea Albă

Pentru prima dată păși în cetate după câteva zile, când soarele trecuse de amiază. Miro stătuse un timp închis în cămăruța închiriată, arătând obosit și descurajat, în schimb îl trimisese pe el în târg cu diferite mesaje. Se vedea că lucrurile nu mergeau cum își dorea, pentru că ori nu primea răspuns la misive lui, ori ce scria nu îi era pe plac.

– Sunt oameni care vor să-mi facă rău și am aflat că s-au întors în târg, așa că e mai bine să nu ies un timp, îl lămuri el.

În acea seară, însă, Miro se hotărî să riște și îi ceru să-l însoțească în cetate. Își puse pe cap o bonetă închisă la culoare,  acoperită cu o bucată de material pe care o trecu apoi pe sub bărbie, lăsând un capăt liber astfel încât să o folosească la nevoie ca să-și acopere fața. În timp ce făcea asta, își mișca buzele ca și când ar fi conversat cu un interlocutor invizibil. După ce termină, își fixă privirile asupra lui Ștefan și păru surprins să îl găsească acolo. Pentru o clipă, mintea îi hălăduise în trecut, iar revenirea îl lăsase descumpănit.

– O să fie bine! spuse ca și când Ștefan ar fi vrut să-l contrazică, deși băiatul nu scosese o vorbă.

Intrarea în cetate se făcea prin zidul de sud, deschiderea nu depășea cu mult un cavaler călare, iar în față fusese construit un zid-scut, pentru a îngreuna accesul dușmanilor în cazul unui atac. Mai existau două porți, una în vest, cealaltă în nord, dintre care ultima dădea spre zona portului. Trecură de postul de pază, Miro îi salută pe cei de sub arcada de piatră, iar aceștia îi răspunseră destul de prietenoși. Se vedea că se cunoșteau. Ștefan privea cu ochii mari la zidurile enorme și nu-i mai ajungeau vorbele să se mire de ce vedea.

Sursa Wikipedia

De cum trecuse de poartă, pasul îi era mai ușor de parcă temerile de mai devreme ar fi dispărut. Cetatea avea ziduri ce păreau să se înalțe până la cer și, față de ele, curtea pătrată în care ajunseră i se păru lui Ștefan foarte strâmtă. Vântul traversa poarta joasă scoțând un șuierat prelung și, odată ajuns în interior, se juca nervos cu câteva frunze pe care le adunase cât măturase promontoriul stâncos. Dincolo de zidul de nord, cocoțat pe o pantă abruptă, se găsea limanul râului Nistru și o mică plajă pe care Ștefan văzuse mai devreme niște bărci și câțiva pescari care-și agățau năvoadele pe stelaje din lemn de salcie. În apropiere, se aflau câteva colibe de pământ, acoperite cu papură, din care fumul se ridica liniștit când suflul brizei se mai domolea. Mirosea a apă, dar și a pește afumat, de-i lăsa gura apă. Oamenii locuiau în acele locuri din cele mai vechi timpuri, iar Miro îi povestise că înainte existase o așezare a vechilor greci și chiar și un templu, ale cărui rămășițe se mai vedeau la est.

Zidurile se bombau spre interior în zona celor patru turnuri așezate fiecare în câte un colț al fortului. În două dintre ele se intra prin niște ganguri înguste ce se deschideau în curtea strâmtă. Lipită de zidul de est, se găsea clădirea arsenalului, iar în partea de nord trei încăperi fuseseră ridicate peste un depozit cu arce solide, folosit de garnizoană. Zidurile ce păreau compacte la exterior, se deschideau la interior printr-o serie de ferestre, ce dădeau suprafeței impresia de fagure, ascunzând încăperi, scări și coridoare. Curtea era destul de liniștită, dar, dincolo de o intrare boltită, Ștefan auzi tropăituri mărunte de cai, iar un foc ardea într-o vatră pe care se frigeau pești. În mijlocul curții strâmte se găsea o fântână cu ghizduri circulare, de piatră.

Pe Ștefan îl luă amețeala privind în sus, spre turnuri. Aveau mai multe niveluri, ferestruici înguste din loc în loc și creneluri la partea superioară. Cel mai mare turn era cel din partea de sud-est, iar la el ducea un drum de strajă sprijinit de contraforți mari de piatră, ce dădeau construcției un anume farmec prin modul regulat în care fuseseră așezați. În rest, fortul părea masiv și amenințător. De undeva se auzeau niște bocăneli, iar pe o latură erau adunate pietre și o grămadă de nisip.

Miro râse văzându-l atât de uimit, dar nu uită să-și aranjeze mai bine bucata de material ce-i acoperea parțial fața.

–  Parcă ai fi un țăran venit din fundul țării. Mă faci de râs, contadino! Ai stat doar la Suceava și te miri de parcă nu ai mai văzut cetate! râse de el Miro, dându-i un ghiont.

–  Dar la Suceava nu am mers în cetate! se apără el.

–  De pe ziduri, priveliștea e și mai frumoasă! Vezi corăbiile care încarcă și pe cele care pleacă spre Veneția sau Constantinopol.

Nu îl duse însă pe ziduri, ci la o casă din piatră, cu acoperiș de șovar [1], dintr-un șir lipit de zid.

– Acolo este locuința lui dominus, mai marelui fortului, îi spuse arătând spre partea de est. Are niște încăperi cum nu se poate mai dichisite și o sobă ca să nu răcească la vreme de iarnă. Tot acolo, se află și un paraclis ortodox, deși, dacă vrei să mergi la vreo biserică, găsești una în târg. E o scară de lemn care te duce la el, îi spuse arătând cu mâna spre zona de deasupra lor. Tot acolo mai sunt patru încăperi cu ferestruici de tragere și o căcăstoare ca să nu se ducă vitejii apărători până în curte, în caz de nevoie, ci să își dea drumul în capul dușmanilor. Mai e o latrină mare suspendată și la etajul de deasupra, dar mai spre turnul de nord-est, că la vreme de război e nevoie și de astea. Războiul însemnă rahat până în gât!

  Ștefan râse imaginându-și scena.

– De ce mai spre turnul acela?

– Pentru că acolo stă garnizoană, de aia. În cel de nord-vest se găsește visteria orașului, dar nici asta nu ne interesează, pentru că riscăm să atârnăm de ziduri mai ceva ca merele în pom dacă am pune mâna pe ceva de acolo. Dacă iei ce nu-i al tău, ajungi în turnul de sud-vest.

– De ce acolo?

– Pentru că acolo e închisoarea, care e oricum de preferat, deși nu cu mult, atârnatului de ziduri. Acum, vreau să vorbesc cu un vechi prieten să văd dacă nu ne ajută, adăugă Miro, ceva mai serios, arătând spre intrarea în încăpere. Poți să mă aștepți afară dacă vrei.

Ștefan clătină din cap și îl urmă. În interior era destul de întuneric. Văzu o cameră îngustă, cu pereți grosolani și cu podea de lut pe care se aflau câteva rogojini destrămate. Prin partea dreaptă se făcea intrarea către o altă încăpere. Tavanul era destul de jos. Un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-un anteriu ponosit, gri închis, stătea la o masă și scria ceva într-un registru. Avea o barba scurtă, neagră și neîngrijită la fel ca părul țepos ce-i ieșea de sub boneta de catifea. Fața îi era suptă, iar ochii mari și neliniștiți. Nu ridică privirile când intrară, dar Ștefan bănui că era conștient de prezența lor, fiindcă pana i se opri o clipă din scârțâit, apoi își reluă anevoie drumul pe pergament.

Miro îl salută destul de politicos, dar bărbatul nu se întrerupse. După ce scrise mai multe rânduri, presără nisip pe foaie, și abia apoi privi spre ei.

 – Ser Miro, spuse cu neplăcere, ce vânt te aduce pe aici? Auzisem că te-ai întors, dar nu am crezut că sursele erau de încredere de vreme ce mi se părea puțin probabil să mai pui piciorul pe aici.

Miro râse, deși era tulburat.

– Mă așteptam la o primire mai călduroasă după toate ce ne leagă.

Bărbatul se încruntă, apoi, în mod neașteptat, îi aruncă o privire ascuțită lui Ștefan. Miro îl observă și zâmbetul i se întoarse ca și când ar fi fost un soare de amiază ieșind dintr-un nor.

– El e Ștefan, îi spuse Miro, l-am cunoscut la Suceava și acum mă ajută cu afacerile.

 – Știu eu ce fel de ajutor îți dă, doar m-am uitat la el. Nu pare, dar probabil l-ai învățat la rele. Ce vrei de la mine?

  – Nu mare lucru. Am avut o perioadă mai grea și a trebuit să plec din slujba lui Calvo și să las în urmă ce agonisisem în Suceava.

– Vrei bani? Nici tot ilișul [2] nu l-ai plătit, iar dacă te află oamenii lui dominus cum scapi? Nu vei vedea un sfanț! Mă mir și că ai avut neobrăzarea să-ți faci apariția aici după tot ce s-a întâmplat. Ai fost plătit cu vârf și îndesat, așa că fă bine și dispari.

Bărbatul făcu un semn nervos spre ușa care rămăsese deschisă, apoi coborî privirea pe foile din fața lui. Rămase însă cu ochii pironiți în ele fără să citească un rând. O mână i se odihnea pe masă, iar cealaltă se strânsese cu putere în jurul penei. Ștefan se gândi că avea să se rupă și, într-adevăr, se auzi un pârâit, iar aceasta se frânse în două. Stropi de cerneală săriră în toate părțile, murdărind masa și foaia de deasupra. Bărbatul scoase un șuierat ca și când până atunci ar fi încetat să mai respire, iar aerul i-ar fi scăpat singur printre buzele strânse.

– Nu știu cum de ai venit aici! izbucni el, ridicând capul și privindu-i pe amândoi cu reproș. Avea un mod ciudat de a pronunța cuvintele ca și când ar fi trebuit să le scoată din vreun cotlon al minții. Ce ți-a trecut prin cap! Dacă se află de asta, ești mort sau trebuie să plătești banii pe care-i datorezi. Crezi că o să te scape fața aia a ta? Crezi că lui Luciano da Vigonovo îi pasă de ea?

Miro nu păru îngrijorat, însă zâmbetul îi dispăru. Ridică din umeri.

– Luciano nu trebuie să știe!

– Cum? Crezi că n-a aflat? Târgul vuia de dimineață. Te-ai lăsat văzut și mă mir, Dumnezeu mi-e martor, că nu s-a găsit cineva să-ți frângă gâtul și să te arunce în râu. Când ai dispărut așa, mulți au jurat să te atârne de ziduri.  Au zis că o fac, chiar dacă o să ajungă să atârne lângă tine sau să își dea toată averea ca plată. Lucrurile sunt serioase, Miro!

Acum arăta necăjit. Miro dădu din cap ca și când ar fi înțeles altceva din cuvintele lui.

– Nu vreau decât un loc pe una dintre corăbii, nu contează pe care. Voi merge oriunde și voi munci, știi bine, pentru banii pe care-i voi primi. Trebuie doar să pui o vorbă bună pentru mine, atât.

– Mi-e teamă că vremea vorbelor bune a trecut și că nimeni nu mai vrea să aibă de-a face cu tine, spuse, privindu-l cu durere în ochi în ciuda cuvintelor aspre.

– Poate în afară de tine. Nu cred că nu ne putem înțelege, îi spuse Miro. Ți-am adus o parte din datorie și jur că voi plăti și restul doar să mi se permită acest lucru.

Apoi se întoarse spre Ștefan:

– Poți să mă aștepți afară? îi ceru.

Băiatul se uită de la el la negustor, apoi murmură ceva și ieși. Nu se simțea în largul lui și, de fapt, i se păruse ciudat și faptul că Miro îl luase cu el, și toată discuția. Se așeză pe o buturugă abandonată în apropiere și începu să sape cu vârful încălțărilor în stratul de talaj. Un bărbat cu cămașă lungă acoperită până la genunchi de zale ușoare îi aruncă o privire încruntată. Cămașa albă era murdară la poate, iar la șold îi atârna o sabie scurtă într-o teacă ponosită. Ștefan îl salută, dar bărbatul nu-i răspunse și trecu mai departe.  Din interior se auzeau din când în când voci ridicate, dar probabil că erau într-o altă limbă, pentru că nu înțelese nimic.

Soarele ardea cam tare și curând trupul i se acoperi de sudoare. Dacă se mișca, astrul se pitea după creneluri ca într-un joc de-a v-ați ascunselea. Ridică mâna, cu degetele unite și privi spre el. Nu putea fi același care-l întâmpina în fiecare dimineață la Suceava, nici cel de la Negrea, nici cel din Râpa. Sorii aceia erau blânzi, pe când cel de aici pârjolea totul de parcă ar fi fost mai mulți, nu unul singur. Încercă să-și amintească ce-i spusese Bogdan despre sorii și planetele pe când le întruchipa ca exercițiu pe o foaie, urmând să le transpună la un moment dat și pe tavanul unei biserici dacă ar fi primit o astfel de comandă. În desenul zugravului, la mijloc se afla Dumnezeu Tatăl, creatorul lumii, iar în jurul lui evoluau circular constelațiile. Eu sunt Domnul Care am zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul și cine Mi-a fost de ajutor? Acesta ar fi fost un text frumos care să se încolăcească în jurul celor 12 figuri ale zodiacului, reprezentate cu cozi de pește.  Bogdan îi arătase unele dintre ele și pe cerul de noapte și îi spusese că tavanul unui pronaos putea fi tot un fel de firmament, pe care constelațiile deveneau simboluri ale trecerii timpului și amintiri ale creației Dumnezeiești.

Vocile din casă crescură din nou, iar Ștefan se ridică neliniștit și se apropie de fereastră. În minte îi răsăriră alte vorbe ale lui Bogdan: Eu zădărnicesc semnele mincinoșilor și pe ghicitori îi fac să fie nebuni, rușinez pe cei înțelepți și înțelepciunea lor o prefac în nebunie. [3]


[1] Șovar – papură.

[2] ILÍȘ, ilișuri, Impozit pe cereale care se percepea în Evul Mediu, în Moldova.

[3] Isaia, 44, 24-25

Unde găsiți cărțile mele:

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s