Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Puțini cititori știu că lumea din romanul „Împăratul ghețurilor” a fost gazda mai multor povestiri. Până să mă hotărăsc dacă le voi publica și în format fizic, cele patru texte au luat forma unui ebook, incluzând și nuvela care a stat la baza romanului. Mai jos aveți un fragment din prima povestire, Lumina din adâncuri, iar ebook-ul se găsește aici .

Enjoy! 🙂

Lumina din adâncuri

          1. Arv ieși din colțul lui întunecos și jilav pentru prima dată în acea zi. Asta se întâmplase cu trei săptămâni înainte de sărbătoarea Zarni. Corpul nu-l durea mai tare decât de obicei și-ar fi rămas încă mult timp în adăpostul improvizat din cartoane și foi de plastic, dacă foamea și frigul nu l-ar fi mânat afară. Orașul era zgribulit, clădirile roșii și negre miroseau a cărămidă udă și-a pământ. În apropiere se afla un parc pe ale cărui bănci, marca Armont, extensibile, Arv dormise în primele zile de derută după ce-și pierduse slujba și fusese evacuat din apartamentul ce aparținea firmei.

Câteva clipe de nehotărâre, apoi o luă pe trotuar, ascunzându-se pe sub streșini, deși n-avea niciun rost. Ploaia îl înmuiase încă de când încercase să se odihnească în frigul adăpostului închiriat pe câteva jetoane de la un mic escroc care cumpărase spațiul dintre două clădiri periferice și-l transformase, făcându-l oarecum locuibil. Un timp, Arv se opri lângă zidul unei clădiri, sediul unei secte dintre cele peste 10.000 care proliferau în oraș. Din interior se auzeau glasurile călugărilor cântând, voci baritonale, urcând și coborând treptele gamei, sau doar ținând isonul. Arv crezuse că trupul său tânăr va rezista la orice, dar se înșelase. În cele din urmă, frigul îl încolțise. Înăuntru era, probabil, mai cald, dar nu voia să intre de teamă să nu fie văzut de cineva. În oraș de săptămâni întregi, monotonă și deprimată, toamna se apropia, apoi iarna de care se temea mai mult decât orice. Rămase un timp lângă biserică, ascultând cântecele. Până acum nu le băgase în seamă frumusețea și aerul arhaic.

Încet se apropie de grilaj și pătrunse în semiîntuneric. Interiorul era luminat de lumânări mari, gălbui, cu inscripții făcute cu negru pe ceara palidă. Nu văzu pe nimeni. Poate muzica nu era decât o înregistrare, dar asta n-o făcea mai puțin tulburătoare. Se așeză direct pe podea, în dreptul unei coloane. Hainele ude picurau. Un gând i se învârtea în minte – nimic nu era șocant acolo, nimic din ce trăise în ultimele luni.

Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Văzu imaginile pictate pe pereți – diavolii cu ochi răsuciți, oamenii-melc cu ochi fosforescenți și expresivi și dansul lor, ce înconjura biserica într-o frescă blasfematoare, arătând că nimic din aranjamentul interior nu era altceva decât un decor de prost gust.

Figurile desenate străluceau mat de parcă ar fi fost executate de curând. Pe o masă înaltă, chiar în fața lui, se afla un tom deschis la o pagină acoperită de ilustrații. Exista și text, dar nu reuși să-l citească. Literele alcătuiau cuvinte, acestea se legau în fraze, dar scrierea era continuă, fără spații libere, fără majuscule, deci și mai greu de descifrat. Privi proza colorată în nuanțe de galben și roșu, în care câteva femei cu mâinile ridicate spre cer păreau să contemple capul unui bărbat, care era Gaiber, liderul grupării Zarni. Pictura era naivă, culorile strălucitoare, de icoană, nu de ilustrație de carte. Totuși, personajele nu erau lipsite de grație, contrastând cu frescele observate mai devreme. Arv ar fi vrut să știe ce manuscris era, dar mâinile îi tremurau și nu reuși să întoarcă nici măcar o filă. Poate paginile erau lipite sau el deja adormise și visase întreaga scenă.

Când se mai dezmetici, se întrebă ce-l atrăsese acolo. Probabil, fuseseră muzica și vocile lipsite de acompaniament, dar pline și liniștitoare, o înregistrare ce purta amprenta prinsă în glasurile provenite dintr-o mașinărie antică ce sintetiza gamele melodice. Pentru Arv era de ajuns. Vocile îl făceau să se simtă în siguranță. Nu exista nimeni care să-l vadă, să-l recunoască.

Se lăsă dus de muzică și ultimul gând i se îndreptă spre fostul lui asociat. Se încălzise și viața lui i se păreau mai ușor de reparat decât înainte. Poate de data asta va accepta să-l primească. Știa că avea să se ducă să încerce să mai stoarcă bani, dar asta nu-l mai deranja ca înainte. Totuși, încă se mai temea de gorilele lui, mai ales că mai simțea încă durerea loviturilor. Muzica se opri pentru o clipă și Arv adormi adânc.

          2. Când se trezi, lumina zilei era albă și rece. Capela n-avea vitralii, ci doar câteva ferestre cu sticlă albă, prinsă sub arcadele alungite.

— Mai dormi? întrebă cineva.

Arv zvâcni speriat și-și roti privirile. În primul moment, nu văzu pe nimeni. Doar pereții văruiți, albi. Nu fuseseră acolo picturile cu diavolii săltăreți și bacanala scheletelor prinse în horă? Poate visase doar. Cu o seară înainte fusese amețit de frig și de băutură dubioasă pe care colegul lui de pat i-o preparase ca să-l ajute să se încălzească.

Se ridică să plece. Poate deranjase pe cineva. Atunci își aminti c-ar fi trebuit să întâlnească acolo un tip care i-ar fi făcut rost de o slujbă. Trebuia să se teamă? Cerșetorii de teapa lui nu erau bine primiți nicăieri, nici măcar la ușile sectelor. Toți voiau să câștige, nimeni să dea. Și totuși, cineva dorise să-l ajute. „Și ți se va da însutit”, îi umbla prin cap o frază auzită nu se știe unde.

Omul care-i vorbise era un bătrân îmbrăcat poate ceva mai bine decât el. Pe trupul mărunt, ascuns în haină, capul îi părea prea mare.

„E îngrijitorul bisericii”, își spuse Arv privind afară prin ferestrele în care bătea ploaia de toamnă.

— Eu sunt Papa Gem, îi spuse bătrânul. Nu mai poți rămâne aici. În curând o să vină preotul.

Arv dădu din cap. Știa că trebuia să plece și să se întoarcă în culcușul său umed sau să rătăcească pe străzi privind vitrinele magazinelor.

— N-am unde să mă duc, mărturisi într-un târziu.

— Ai probleme? întrebă Papa Gem, dând înțelegător din cap. Ești căutat?

— Da, îi răspunse Arv, întrebându-se dacă nu era periculos să aibă încredere într-un străin.

Dar Papa Gem râse, și asta păru ciudat.

— Am bănuit eu, pentru că ești prea tânăr și, dacă nu s-ar fi pus un preț pe capul tău, ți-ai fi găsit de lucru. Nu-ți fie teamă, n-am să te denunț. Știu cum e. Am trecut și eu prin asta. Ești cam firav. Cum ai reușit să reziști până acum?

Și Arv se întreba cum reușise. Îi era frig și nu-și putea opri tremurul. Hainele îi erau încă ude. Tuși sec. Răcise, dar, ciudat, cu o seară înainte, când dormise pe podeaua rece, nu simțise răcoarea pietrei.

— Am fost chemat aici, spuse după o scurtă șovăială. Dacă este o greșeală, o să plec imediat. Nu vreau să am necazuri.

— Ai nimerit unde trebuia. Eu am fixat întâlnirea. Vino la mine în cameră să discutăm angajamentul. O să dau drumul la încălzire și poate găsesc și ceva de mâncare.

Lui Arv foamea îi dădea ghes, așa că acceptă. De fapt, era normal – până atunci nimeni nu-i oferise un adăpost, mâncare și perspectiva unei slujbe. Îl urmă pe bătrân.

În timp ce traversau biserica, observă că nu numai frescele dispăruseră, dar lipsea și cartea pe care încercase s-o răsfoiască. Probabil avusese halucinații din cauza blestematei de băuturi pe care o înghițise. Poate cartea nici nu era reală sau, dacă exista, fusese luată de bătrân. Apoi își zise că ar fi trebuit să fie ceva mai prietenos, doar omul îi oferea un adăpost. Își aminti că nici măcar nu-i mulțumise. Adevărul era că se simțea rău, chiar foarte rău.

Tunelul ce începea sub capelă și se termina în oraș cotea, se răsucea deasupra râului ce clipocea în adânc, sub coridoarele boltite. Din cauza ploii, râul crescuse și, în unele galerii, apa acoperea podeaua într-o pânză subțire, dar lunecoasă. Cizmele lui Arv erau găurite și-și simțea picioarele ude, iar gleznele înmuiate și umflate.

— Mai avem mult? îl întrebă pe Papa Gem în timp ocolea bălțile mai mari.

— Nu chiar atât de mult, îi răspunse bătrânul, apoi se opri și-l privi atent, de parcă i-ar fi cântărit înfățișarea și i-ar fi evaluat gradul de decădere.

— N-arăți prea bine. Ești sigur că n-ai vreuna din bolile alea care umblă pe sus, prin adăposturi?

— Sunt sănătos.

Arv simți că roșește. Nu se vânduse până atunci, dar i se făcuseră câteva oferte. Totuși, nu se hotărâse s-o facă. Un timp cochetase cu ideea – ar fi primit ceva hrană, poate și niște bani și, în mod sigur, un adăpost pe gratis. Principiile îi deveniseră destul de elastice, dar nici nu mai făcea prea mare caz de asta. Apoi îl văzuse pe cumpărător – un îndrăgostit cu dantura de 24 de karate, cu trei rânduri de guși suprapuse și tremurătoare. Estetica urâtului. O rupsese la fugă și-l lăsase pe intermediar strigând după el. Ăsta era alt motiv pentru care se ascundea. Barosanul tremurător se simțise jignit și voia să pună mâna pe el. Arv se mira că mai era încă în viață sau că nu fusese atacat și înghesuit într-un colț de vreo șleahtă pestriță. Probabil că mai avea încă baftă. Asta era tot.

Bătrânul se socoti mulțumit. Îl crezuse pentru că roșise.

— Zarni este problema mea, spuse Arv într-un târziu.

Papa Gem nu păru prea impresionat.

  — Ah, ai făcut parte din Zarni! Accentuase ultimul cuvânt, iar vocea îi era suavă, aproape plină de milă. Mereu sfârșesc închiși la câțiva metri sub pământ, în veselul cimitir „Crângul cel plin de răcoare”. În fiecare zi văd câte-o înmormântare cu steaguri, cagule, cruci, zvastici, tot tacâmul. Morții sunt din ambele partide. Grihol și Zarni. Îi pun în gropi alăturate. Ziua stau liniștit, dar noaptea-i mai auzi cum se ceartă. Tot mai au ceva de împărțit.

Arv nu comentă. Bătrânul părea ciudat, iar discursul lui era însoțit de-o tuse seacă și de câte-o dușcă din sticla pe care-o ținea ascunsă în haină. Și totuși, Arv era sincer emoționat – un sentiment nenorocit care îl încerca aproape fără să vrea.

— Visezi mult? întrebă Papa Gem.

Fără să știe de ce, Arv se gândi la frescele din biserică și la noaptea precedentă.

— Uneori, răspunse evaziv.

— Ai văzut, cumva, și o carte în vis? Text și cromolitografie. Un volum despre oameni și despre moravurile lor?

Arv clătină din cap. Ajunsese să se înroșească și când mințea. Ăsta era semn rău, începea să-și piardă controlul. Privirea bătrânului era pătrunzătoare. Arv era acum sigur că dăduse peste o sectă care se întâlnea în fosta biserică. Neliniștea i se citise pe față, pentru că bătrânul râse.

 — Nu-i nimic dacă nu-ți amintești. Dar să știi că vorbești în somn. Doar să aibă cineva răbdare să te asculte. Ți-ai povestit toată viața. Ți-au scăpat și câteva din aranjamentele făcute de Zarni cu ocazia sărbătorii de anul trecut. Te-ai zvârcolit până dimineață și te-ai certat cu un tip Silvar. Cred că gorilele lui te-au lucrat destul de bine. Te-am auzit strigând și atunci te-am trezit.

Pe Arv nu-l deranja că bătrânul râdea de el, dar oare vorbise pentru prima oară ieri, când fusese sub influența băuturii, sau bolborosise în fiecare noapte, în adăpostul din pasaj? Atunci însemna că zarnii se aflau deja pe urmele lui. Făcuse bine că plecase. Oare bătrânul știa de cumpărătorul-tremurător? Ar fi vrut să afle, dar nu-i venea să întrebe direct.

Unde găsiți cărțile mele:

Ebook: Împăratul ghețurilor și alte povestiri

Crux Publishing: Stăpânul umbrelor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s