Trei japonezi

Rezistând tentației de a lua alte cărți ce îmi făceau deja cu ochiul din bibliotecă, în ultimele zile am citit trei autori japonezi, știind că nu voi da greș cu ei.

Prima carte a fost Otikubo monogatari, un roman scris în secolul al IX-lea de un autor al cărui nume nu s-a păstrat. Frumoasa Otikubo, cum a fost tradusă la noi, este un text destul de modern, în ciuda vârstei venerabile, deosebindu-se de Genji monogatari, spre exemplu, prin modul în care autorul se folosește de dialog, de anticiparea unor momente narative, sau, pur și simplu, de absența elementului divin/fabulos. Povestea seamănă cu Cenușăreasa, dar surprinzător, și cu Contele de Monte Cristo, pentru că Otikubo (numele ei însemnă odăiță), fiind oropsită de mașteră și de surori, deși nu și de frați, își găsește dragostea adevărată în persona unui tânăr nobil, care apoi țese un plan să o răzbune fără știrea și încuviințarea acesteia. Pe scurt, o carte plăcută, potrivită pentru un public mai tânăr sau pentru cei care încă mai îndrăgesc basmele.

A doua carte a fost o culegere de povestiri cu legătură între ele, Fiica negustorului de sake, de Kidō Okamoto (1872–1939), despre cazurile unui detectiv din sec. al XIX-lea, Hanshichi. Acesta  trebuie să rezolve o serie de cazuri ce par să țină la început de sfera supranaturalului (fantome, bântuire, vulpi ce cer răzbunare), dar care se dovedesc la final cu totul altceva, pentru că nu există act criminal pe care istețul Hanshichi să nu îl rezolve. Fără a fi o lectură prea complicată, este cu siguranță una plăcută pentru cei care iubesc literatura japoneză.

A treia carte a fost o provocare, mai ales că aparține unui scriitor față de care am sentimente amestecate, Yukio Mishima. Este vorba despre Îngerul decăzut, a patra carte a tetralogiei Marea fertilității, din care mai fac parte și Zăpada de primăvară, Cai în galop şi Templul Zorilor, scrise în a doua jumătate a anilor ‘60. De ce am vorbit despre sentimente amestecate? Pentru că Mishima este un scriitor care mă atrage numai pe jumătate și în cărțile căruia am descoperit pasaje ce conțin, prin încărcătura de idei și sentimente, o întreagă lume, dar și multe pagini pe care, personal, le găsesc de prisos. Sigur că ultima lui carte, Îngerul decăzut, –  manifest, chintesență a ideilor sale, testament, sau cum am putea să-i spunem -, abundă de metafore, de efuziuni, de meditații pe marginea frumuseții pieritoare, purității efemere. Parcă, în acest volum, modul în care aceste lucruri sunt introduse ajunge să sufoce orice fir narativ, ca și când personajele nu ar fi decât niște umbre puse să rostească idei. Poate și faptul că în ziua în care termină romanul, Mishima se sinucide, mă face să caut în această carte mai mult decât există.

Pe scurt, avem de-a face cu ultimul capitol al poveștii care îi are ca protagoniști pe tânărul Kiyoaki, care moare din dragoste, și pe Honda, prietenul său. Totuși, nimic nu se încheie odată cu moartea lui Kiyoaki, pentru că acesta se reîncarnează și ajunge inevitabil să se reîntâlnească cu Honda în diferite momente ale vieții acestuia. Ultimul volum, deși pare să meargă după aceeași rețetă în care Kiyoaki este răpus de soartă la împlinirea vârstei de douăzeci de ani, conține sâmburii schimbării. Nu este însă o schimbare în bine, în ciuda eforturilor depunse de Honda, ci una în rău, o degradare a sinelui ce conduce logic spre un anumit deznodământ. Cu toate că nu a fost o serie care să mă fi atras cu adevărat, conține suficiente elemente care să o facă interesantă, dacă nu pentru personajele și acțiunile acestora, măcar pentru ideile și pentru modul particular de a vedea/înțelege viața. De aceea, nu aș zice să o ocoliți.