Fata Moșului, Fata Babei, limba română și calul

A fost odată ca niciodată, în contemporaneitate, o persoană numită, probabil, Fata Moșului/ Băiatul Moșului, care spunea că într-un text nu trebuie să existe repetiții. Incriminate erau și epitetele, metaforele, metonimiile, sinecdocele. Aliterațiile erau cocoțate sus pe rug, iar cuvântul ,,acribie” era folosit pe post de cârpă de șters praful!

Și, ca să exemplific, las mai jos câteva citate din scriitorii care s-au făcut vinovați de-a lungul timpului de păcatele incriminate de unii:

1. ,,Noapte bună, noapte bună! Aşa mâhnire dulce-i despărţirea, c-aş sta să-ţi spun tot „noapte bună” până-n zori.” – pârdalnica de repetiție comisă de un autor de la care aveam pretenții, William Shakespeare – să îi fie rușine!

2. ,,Credința-i val, iubirea vânt / Și viața fum!” – altul acum, George Coșbuc, dar e român, deci e normal să înșire vorbe fără rost – Cum adică să fie credința val? Doar credința e imaterială.

3. ,,S-a dus să zăpada albă de pe întinsul țării” – Cum adică zăpada albă? Dar de care mai e? Precis au greșit când l-au pus pe Alecsandri în manuale…

4. ,,Și cotnarul amintirii în pahare să te toarne.” (Ion Pillat) Ce e acela un cotnar? Nu există așa cuvânt în DEX. Oamenii ăștia își bat joc de limba română!

5. ,,Și-a fost de veste lumea plină
Că steagul turcului se-nchină.” (George Coșbuc) Cred că a vrut să zică se înclină, voi ce părere aveți?

6. ,,Bucură-te, tinere, în tinereţea ta… ” (Biblia) Nu-i așa că nici oamenii de pe vremuri nu știau să scrie corect un text?

7. „Am învățat să vorbesc clar, astfel întâl vocea să-mi fie auzită și de cei care stăteau pe locurile cele mai ieftine sau de către cei aflați la balconul de sus. Am învățat să cânt la lăută, nu prea bine, dar destul ca să interpretez o melodie pe scenă. Am învățat să cânt. Am învățat să mă travestesc atât de bine, astfel încât bărbații să se uite la mine cu jind. Am învățat să fur. Am învățat că nuielele de frasin pe care le foloseau angajații lui Sir Godfrey răneau la fel ca dinții șerpilor și produceau răni.” (Bernard Cornwel, Nebuni și muritori) – de aici se vede că păcatul figurilor de stil îi bântuie și pe autorii străini.

În încheiere, după o matură chibzuință, nu cred că era vorba despre Fata/Băiatul Moșului, ci despre cea/cel a/al babei, care era cum era, și nu despre limba română, ci despre o cu totul alta, că așa e în basme.

Probabil vă întrebați de ce calul. Răspunsul este: De ce nu? 🙂

Asta se întâmplă când romanii se întorc toți în groapă, iar retorica își face mea culpa… 🙂

Unde găsiți cărțile mele:

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Crux: cruxed.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play