Cele patru oglinzi ale adevărului (II)

 Trecuse o lună de la schimbarea anului[1] și de când papa Sixtus al IV-lea oferise indulgențe plenare – indulgentia plenaria perpetua quotidiana toties quoties pro vivis et defunctis – ce duraseră de la o vecernie la alta, spre bucuria mulțimii ce se adunase la Santa Maria dei Fiore. El fusese prezent, așa cum obișnuia să facă, deși credința lui era alta, câtă mai avea și din aceea. Cum nimeni nu-i cercetase trecutul cu prea multă râvnă, nici el nu suflase o vorbă, deși avea la îndemână povestea pe care o țesuse împreună cu Ruggiero. Sigur că fusese luat peste picior de niște cunoscuți pentru că, ziceau ei, un doctor are destule păcate pentru care să fie iertat. Cum aceia nu știau ce vorbeau, Stefano râsese și le atrăsese atenția că niciun credincios nu dorește să păcătuiască, dar la el, ca la oricare, se putea întâmpla și asta oricâtă strădanie și-ar fi dat. Tinerii râseseră cam cu jumătate de gură și se făcuseră pierduți prin mulțime.

În aceeași zi de 24 martie, se dăduse o lege prin care cei care erau vinovați de crimă nu aveau voie să mai rămână în oraș în prezența familiilor și cunoscuților celor omorâți. Cum tinerii florentini erau iuți la mânie, făceau repede moarte de om, însă victimele lui Stefano, puse de obicei pe seama bolilor, se pierdeau printre sufletele ce cădeau urlând în iad. De atunci trecuse o lună, iar aprilie se vădea frumos și liniștit. Orașul era în fierbere datorită vizitei tânărului cardinal Rafael Riario, legatul din Perugia, ce se oprise în Florența în drumul lui. De curând, se pare că Rafael Riario își exprimase dorința să asculte o liturghie, care avea loc în dimineața următoare la Santa Maria del Fiore. Stefano plănuia să participe dacă reușea să-și termine treburile considerate urgente. Îi plăcea să fie de față la evenimentele urbei ca și când asta i-ar fi întregit deghizarea și l-ar fi transformat în florentinul care nu era.

A doua zi se trezi devreme și îl urmări un timp pe Chele, cu capul brunet și fața bronzată aplecate peste ustensilele lui de chirurg, curățându-le cu mare râvnă. Asta făcea în fiecare dimineață, indiferent dacă Stefano avea să le folosească sau nu.

Când soarele se ivi peste zidurile orașului, luminând străzile aglomerate, îmbrăcă o cămașă albă și peste ea, o manta subțire, de culoare trandafirie, deschisă în față, prinsă cu o agrafă la gât peste un rând de încrețituri. Pe cap – tichia de pâslă, la foggia, cu o bucată de pânză ce trecea peste obrazul stâng, la care se adăuga il becchetto, o altă fâșie lungă, împăturită pe umărul drept. Astfel gătit, ca un doctor, și însoțit de Chele, care îi căra instrumentele, se îndreptă spre prăvălia din strada Viei Noi, aproape de locul unde se adunau cioclii. Acolo, Agnolo Paccioli vindea medicamente și mirodenii, iar, când avea și o comandă specială din partea stăpânului, îl chema pe el să se ocupe ca parte din înțelegerea pe care o făcuseră când îl ajutase să intre în ghilda spițerilor și medicilor. Pe acest patron binevoitor cu cei care-l ascultau, dar și aspru cu cei care îi nesocoteau dorințele, Stefano nu îl întâlnise decât de două ori la vila lui din împrejurimile Florenței și rămăsese cu imaginea unui bărbat zdravăn de 50-60 de ani, cu față întunecată și ochi tineri, scrutându-și oamenii până în adâncul sufletului. Nu era un om ale cărui dorințe să le nesocotești! De dimineață, pe când își mânca pâinea și brânza, unul dintre ucenicii spițerului, Angelo, băiatul pipernicit și negricios ca o maimuță în ciuda numelui, îi adusese vorbă din partea acestuia.

Nu coborî în beci, știind că tânărul se trezise și încerca să găsească o cale de ieșire. Nu era complet în întuneric, pentru că puțină lumină întra prin orificiile săpate aproape de muchia formată de peretele exterior și tavanul jos. Mai târziu avea să bea vinul botezat cu ierburi și avea să adoarmă din nou. Și mai târziu avea să-i aducă niște pâine și poate niște brânză. Nu voia să fie prea slăbit, dar nici prea vioi. Oamenii vioi aveau idei.

Își luă trusa știind că spițerul îl chema pentru una din treburile lor tainice. Înainte să traverseze loggia și să iasă afară, se opri în capul scării ce ducea la beciuri și ciuli urechile. Nu se auzea decât oftatul curentului și nu se simțea decât mângâierea aerul rece. Trebuie să fi fost frig în cămăruța săpată în pământ! Adăstă încă puțin, luptându-se cu două porniri la fel de puternice: să coboare, să-l elibereze pe tânăr, fie el Miro sau nu, sau să îl lase închis și să îl caute pe Pietro și să încerce să afle mai multe despre el.

Păși pe stradă, atent să nu-și murdărească încălțările cu necurățeniile care mai apăreau în timpul nopții. O porni la pas pe San Sebastiano, traversă Piazza della Santissima Annunziata, se opri să salute câțiva cunoscuți și să schimbe câteva cuvinte în fața bazilicii, de abia terminate cu un an înainte și rod al muncii lui Leon Battista Alberti[2]. Despre imaginea Fecioarei Maria din aceasta biserică se povestea că minunatul Fra Bartolommeo încercase să-i prindă esența divină, dar ostenise, iar cât dormise, pictura fusese terminată printr-o minune pe care nimeni nu reușise să o deslușească sau să o pună la îndoială. Continuă pe Via dei Fibbiai, la stânga pe Via delli Angioli, apoi din nou pe Via della Pergola, făcând un ocol ca să se asigure că nu era urmărit de ochi curioși. Casa pe care-o căuta se afla tot pe partea stângă și era una dintr-un șir de construcții cu două sau trei caturi, cu ferestre mici la etaj și cu curți tot mici în spate, împrejmuite de ziduri înalte.

Fu întâmpinat de o femeie îmbrăcată cu o rochie argintie cu mâneci de brocart, acoperită parțial de o giornea[3] de mătase cărămizie cu desene, prinsă cu un brâu tot argintiu.  Avea părul vopsit cu coajă de nucă verde și henna, dar cu rădăcinile cărunte ițindu-se pe cărarea din creștet. Două șuvițe groase îi fuseseră încrețite, încadrându-i fața, iar la spate avea un coc împletit cu panglici de mătase. Era o văduvă bogată, numărând cel puțin patruzeci de primăveri, dar care nu pierduse încă lupta cu viața. Era agitată și vorbea pe nerăsuflate. Stefano înțelese că îl chemase pentru chiriașul ei, om venit din Pisa, negustor de mirodenii, și care căzuse la pat cu o zi înainte, după ce fusese atacat de un grup de bravi. Aceștia îl răniseră, dar nu reușiseră să-l omoare fiind goniți de un alt grup de tineri care-și făceau veacul pe stradă și cărora Giovanni di Giotto le promisese  bani ca să-l scape de năpastă. Ceea ce și făcuseră, ținând piept acelora puși, credeau ei, pe jaf. Așa că Giovanni fusese readus în casa femeii, mai mult mort decât viu, dar încă respirând și așteptând de bună seamă pe cineva să-l facă bine.

Dar cum banii pentru moartea lui fuseseră deja plătiți, și cum acei bravi, care lucrau tot pentru stăpânul lui, nu se încumetau să intre chiar în casă de om, spițerul îl trimisese pe el să desăvârșească lucrarea începută. Cum el fusese instruit și în tratarea rănilor ușoare, solution continuitatis, în timpul vizitei în York, ceea ce știau mulți chiar și într-un oraș aglomerat ca Florența, alegerea lui nu era decât logică. Nici nu ascunsese asta, pentru că tinerețea lui aparentă, cunoștințele și poveștile despre aventurile lui îi dădeau un aer de om învățat ceea ce îl făcea să se simtă privilegiat ca unul care, părăsind bordeiul părintesc, crezuse că nu va trăi nici măcar să ajungă la granița Moldovei, darmite mai departe de ea.

Giovanni era un om mărunțel, ce se perpelea gemând într-un pat în care ar fi încăput, după modelul vremii, o întreagă familie. Avea o cămașă lungă, albă, capul îi era înfășurat cu un ștergar pătat de sânge, de sub care ieșea părul negru, soios și cam lung, după moda veche. Fusese înjunghiat și lovit cu pietre, ca și când asasinii ar fi vrut să învie episodul petrecut cu șaptezeci de ani înainte, când pisanii botezaseră patru măgari cu numele florentinilor de vază și îi spânzuraseră, iar florentinii îi catapultaseră înapoi peste zidurile orașului, gest simbolic la care negustorii aceea, cuprinși de cucernicie doar în timpul molimelor și al altor restriști, se pricepeau foarte bine.

Bărbatul îl fixa cu ochii mici, duși în fundul capului. Avea un nas mare, mai mare decât văzuse Stefano vreodată, cu o cocoașă așezată drept pe șaua lui, de unde își domolea avântul și o lua modest în jos, oprindu-se deasupra buzelor subțiri. Nu-i aruncă decât o privire ca să-și dea seama după paloare că nu mai erau multe de făcut, iar teama spițerului că își va reveni nu era cu totul îndreptățită. Sigur că nu puteau să riște, așa că îi luă pulsul, îi cercetă fața, apoi ceru fluidele corpului. Examină udul la lumină folosind un urinal din sticlă. Era tulbure și de culoare intens galbenă, iar în suspensie se aflau firișoare roșiatice. Luă o mină preocupată sub privirile avide ale femeii.  Ceru și oala de noapte și începu să clatine din cap. Femeia luă o mină îngrozită, iar Stefano începu să se întrebe dacă bărbatul își plătise chiria și nu cumva mai avea ceva datorii.

Deși nu conta, îi ceru lui Chele almanahul și-l deschise la pagina cu volvelle, o diagrama circulară cu care calcula poziția soarelui și a lunii și care ar fi trebuit să-i indice dacă era de bun augur să opereze rana de la cap. Cercurile de pergament se mișcau în jurul unui ax, iar indicatorul triunghiular arăta prin rotire ziua, luna și semnul zodiacal, ce corespundea unui organ – berbecul pentru cap, taurul pentru umeri, balanța pentru brațe și așa mai departe. Planetele controlau organele, iar luna era responsabilă pentru cele patru umori. Pagina era decorată cu patru imagini, cele de sus reprezentau sfinți, iar cele de jos, alchimiști. Existau patru cercuri rotitoare pe care trebuia să le aranjeze: cel cu zilele lunii, cel cu semnele zodiacului, cele cu indici ai soarelui și lunii. Toate mișcările îi erau măsurate și pline de importanță, așa cum îl învățase chirurgul Ruggiero. Dacă ar mai fi fost pe câmpul de luptă, l-ar fi miluit pe bărbat cu o altă lovitură în moalele capului ca să-l scutească de suferință, dar aici nu se putea. Se întrebă pe cine supărase cu nasul lui mare, dar nu era treaba lui să afle.

Ceru apă, apoi se apucă să desfacă ștergarul sub ochii avizi ai femeii, mona Lucrezia, a doi servitori în haine grosolane, de lucru, și a altui bărbat ce părea negustor. Cum mona Lucrezia era, de fapt, văduva Lucrezia, bărbatul era unul dintre chiriași. De sub ștergar căzu o bucată de pânză plină de sânge. Giovanni gemu și își roti alarmat ochii.

Avicenna – cartea a V-a, Despre părțile corpului

– Stai liniștit! îi spuse. Curăț rana și îți dau și un leac pentru dezechilibrul umorilor. Ai prea multă bilă neagră în tine și asta te face să nu mai ai chef de viață. După ce iei leacul și spui și rugăciunile de trei ori înainte și de trei ori după, te vei simți mai bine și vei adormi.

Încercă să nu zâmbească când rosti ultimul cuvânt, gândindu-se la alt tip de adormire. Amestecul de plante avea să îl facă somnoros, cel puțin prima dată, în schimb următoarele doze aveau să-i vină de hac. Dacă nu ar fi fost atâția martori, ar fi încercat metoda lui Ruggiero, dar nu se simțea în stare să-i înfigă un ac gros prin ureche cu atâta lume de față. Ruggiero o făcuse, însă, fără greș și fără remușcare. Dacă Miro ar fi apărut după isprăvile lor din Veneția, ar fi zis că era o pedeapsă a cerului pentru păcatele lui.

Palpă ușor marginile umflate ale rănii și simți la degete cum osul de dedesubt se afundase în craniu. Dacă ar fi luat scalpelul și ar fi crestat mai mult în carne, cojind-o ca pe o portocală, ar fi văzut fractura, ca o linie aproape dreaptă. Sigur că asta putea să-l omoare atunci sau nu. Văzuse o mulțime de soldați cu capetele crăpate, dar numai unii făcuseră febră și muriseră, deși îi tratase împreună cu Ruggiero în același fel – curățaseră rana cu apă și vin, dacă aveau, apoi o acoperiseră cu un amestec de albuș, terebentină și ulei de roze. Uneori mergea, alteori nu. Făcu același lucru și cu Giovanni, știind că nu avea să îi facă nici bine, nici rău. La plecare, mona Lucrezia îi mulțumi pentru osteneală, iar el îi ceru să nu-l lase pe bolnav să mănânce pe săturate, ci din contră, să-i dea ceva ușor, altfel umorile vor fi și mai mult dereglate de miasmele unei digestii greoaie. Urma să se întoarcă a doua zi. O sfătui însă să cheme un duhovnic și să-l ajute pe chiriaș să-și pună în ordine și treburile ce țineau de credință. Femeia oftă și lăsă ochii în jos, deși expresia feței nu păru abătută. Giovanni-cu-nas-mare nu reprezenta nimic pentru ea. Dacă murea, avea să-și caute alt chiriaș.


[1] La Florența, noul an începea pe 24 martie.

[2] Leon Battista Alberti (1404 –1472) – architect Italian.

[3] Obiect de vestimentație elegant, ca o vestă foarte lungă, ce se purta peste haine și se lega cu brâu.

Alte fragmente găsiți aici și aici

Unde găsiți cărțile mele:

Crux: cruxed.ro

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Google Play

Alte librării:

Librăria Mihai Eminescu – București

Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)

Bookstory – Cluj Napoca

Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)

Librăriile Alexandria.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s