Povestea lui An și Nh (Împăratul ghețurilor)

„– Acum sute de ani,” mi-a povestit Zelei într-o seară, stând lângă foc împreună cu Reh, „trăiau într-un sat doi frați gemeni, An și Nh, amândoi viteji și pricepuți atât la vânătoare, cât și la cânt, dans și cioplit. Vremea era mai blândă pe vremea aceea, iar vara oamenii mai știau încă meșteșugul de a pune sămânța de plante în pământ și de a o îngriji până ajungea să crească, să dea rod și să fie adunată în încăperi mari. Apoi, femeile măcinau boabele și făceau o pulbere ce era folosită la pâinea de zi cu zi. 

Cei doi frați erau însă vânători și nu prea le plăcea traiul acea liniștit, legat de pământ, ci preferau să se afunde în codri și să trăiască sentimentul că viața le era în pericol în încleștarea cu animalele sălbatice. Erau amândoi înalți și vânjoși, iar ceilalți flăcăi din trib se puteau măsura cu greu cu ei. Erau orfani și trebuiau să-și aranjeze singuri soarta, dar nu aveau nevoie de ajutor și-și rânduiau treburile mai bine și decât cei mai avuți ca ei. La fiecare sărbătoare, fetele îi priveau pe furiș, dar frații nu le aruncau nicio privire. De altfel, nici ceilalți tineri nu-i interesau. Se așezau încruntați pe vreo laviță, se puneau la vorbă cu bătrânii satului și nu-i băgau în seamă pe cei care ar fi vrut să prindă prieteșug cu ei. Își aminteau pesemne de vremea când nu aveau niciun sprijin și când fuseseră alungați la marginea satului ca niște oameni nevoiași.

Într-o zi, chiar fiul șefului tribului, auzind de destoinicia lor, s-a dus până la cortul în care se odihneau după vânătoare și, admirând pieile strânse, le-a zis după ce i-au oferit carne friptă și suc dulce de struguri:

– Suntem de-o vârstă, dar până acum nu am umblat alături. Eu sunt de neam mare, voi sunteți fiii unui umil plugar, dar și așa, eu aș vrea să legăm prieteșug.

An și Nh s-au uitat unul la altul, iar primul s-a ridicat în picioare și l-a amenințat pe fiul căpeteniei:

– Vei fi tu de neam ales, dar noi nu am avut nimic bun de la tine, de la tatăl tău sau de la oricare altcineva. Așa că binevoiește și lasă-ne singuri așa cum am fost de la începutul începuturilor. Nu ne căuta pricină așa cum nici noi nu ți-am căutat.

Auzind aceste cuvinte, fiul șefului de trib s-a întunecat la chip și a dat să-i amenințe, dar temându-se de puterea lor, a tăcut, s-a ridicat și a plecat din cort cu inima arzând vâlvătăi de ură. Cei doi frați au rămas singuri și s-au apucat de îndeletnicirile lor obișnuite. Celălalt s-a dus însă la părintele lui și s-a așezat în cort în fața lui:

– Tată al meu, i-a spus el, când am deschis ochii în această lume, mi-ai spus că puterea ta e asemenea trăsnetului ce se abate asupra pământului de-l pârjolește. Și iată că azi văd că nu suntem decât pulberea de pe picioarele unora.

Auzind aceste cuvinte viclene spuse de fiul său, căpetenia s-a înroșit și a sărit din jilț:

– Cine a îndrăznit să-mi nesocotească poruncile?

Și atunci fiul lui i-a povestit cu ce vorbe fusese alungat din cortul celor doi frați și, punând și altele de la el, a făcut în așa fel încât mânia căpeteniei să se ridice până la cer.

– Să fie uciși, a poruncit el războinicilor celor mai puternici din sat, iar aceștia s-au repezit ca niște lupi spre cortul fraților.

Ajunși aici nu au găsit pe nimeni decât aburii care se ridicau din oala pusă la fiert pe vatră, pentru că, în timp ce căpetenia poruncea pieirea lor, una din slujnice auzise ce se punea la cale și alergase să-i vestească. Frații mai avuseseră timp să ia cu ei doar câteva piei și merinde și fugiseră în pădure. Nu că s-ar fi temut de luptă, dar în fața numărului mare de vrăjmași nu aveau cum să învingă.

Și așa au rătăcit ei prin codru mai multe luni, hrănindu-se cu fructe sălbatice și cu carnea animalelor pe care le vânau. A trecut o lună, apoi încă una și, spre iarnă, au ajuns la marginea pădurii și au dat de o câmpie fără sfârșit, acoperită toată cu omăt și sclipind ca argintul în razele soarelui. Au stat ei și s-au sfătuit și An a grăit către fratele lui:

– Suntem pe căi neumblate de picior de om și cine știe ce-o să ne aștepte de-acum în colo. Să ne întoarcem noi la adăpostul codrului, să ridicăm o colibă și să așteptăm primăvara. Simt că nimic bun n-o să iasă de vom continua drumul.

Nh însă, care era mai îndrăzneț în toate, i-a spus:

– Noi suntem tineri și puternici și nu ne temem de nimic pe lume, cum am putea noi să dăm îndărăt și să ne ascundem în colibă ca niște muieri fricoase? Să purcedem, dară!

S-au mai sfădit ei ceva vreme, dar până la urmă au plecat la drum, pentru că nu voiau să se despartă. Și au mers ei întreaga zi și spre seară și-au făcut un culcuș în zăpadă și s-au culcat. Apoi, de dimineață, i-a răzbit foamea, s-au uitat împrejurul culcușului lor și mare le-a fost mirarea când au văzut ieșind din zăpadă o iarbă cu frunze ca niște țepi. Și gustând din ea, li s-a părut mai dulce ca mierea și mult s-au bucurat. Au stat frații în acel loc, mâncând planta aceea pe care au numit-o anh și bând din apa dulce a unor izvoare ascunse sub zăpadă.

Cu vremea, alți oameni alungați de la casele lor s-au strâns acolo și și-au făcut adăposturi. Astfel a luat ființă orașul cel mare, doar că locul acela era blestemat și bântuit de duhuri rele și menit a nu da liniște și odihnă celor ce-l populau. Drept care, într-o noapte, pe când somnul le era mai dulce, Nh a auzit vânzoleală afară și și-a zis că era rost de vânat, așa că și-a luat armele, câteva blănuri în spate și a ieșit fără să-l mai trezească pe fratele lui. În lumina lunii, i s-a părut că vede o arătare păroasă ce alerga pe câmpie și, fără să mai socotească, a luat-o după ea.

De dimineață, An s-a trezit singur, a ieșit și el afară și s-a uitat după fratele lui, dar nu a observat niciun semn, pentru că vântul de cu seară răscolise zăpada și acoperise urmele. A văzut și dispariția blănurilor și s-a întristat, crezându-se părăsit. Și-a amintit apoi de vorbele pe care acesta i le spusese când fuseseră să intre pe câmpie și a simțit cum îl cuprinde obida:

– Te-ai săturat de mine, frate! Voiești să hălăduiești singur. Așa să fie atunci! Singur să fii, precum ți-e gândul!

Și și-a continuat drumul pe câmpia cea mare și albă până aproape de apus. Iar pe când soarele se culca la capătul lumii, a văzut niște ziduri mărețe, dalbe ca niște stânci de gheață, ce se întindeau cât vedea cu ochii. Mult s-a minunat el și a îndrăznit să intre. Acolo, ulițele erau pustii, piețele deșerte, obloanele trase la case și nici un suflet de om. De la o vreme, tot rătăcind pe drumuri și bătând la porți ce nu se deschideau, a simțit cum îl cuprinde oboseala și s-a așezat într-un colț, pe o mână de paie lăsată acolo. A simțit cum îl cuprinde o toropeală dulce și a adormit. Și a stat el așa în mrejele somnului până când, de la un timp, i s-a năzărit în vis că era la vânătoare cu fratele lui și că era încolțit de o dihanie peste măsură de hidoasă. Și, fără să-și dea seama, pe jumătate treaz, și-a luat arcul și a săgetat înaintea lui fără să vadă unde avea să-i ajungă săgeata. Când a deschis ochii, s-a trezit în mijlocul unei neguri și a auzit niște gemete ca de fiară. Și-a tras cuțitul, cel cât un braț, și a început să împungă orbește acolo unde auzea strigătele. La un moment dat, a simțit cum fierul s-a împlântat în carne, și apoi țipetele au încetat și negura s-a risipit ca prin farmec. În fața lui stătea o domniță albă care-l privea duios.

Încă temându-se de-o înșelătorie, An a îndreptat cuțitul spre ea, dar dânsa i-a grăit cu glas suav:

– Nu te teme, viteazule, un duh rău m-a blestemat să bântui noaptea pe-afară cu o înfățișare de coșmar și să fiu izbăvită numai de cel care va îndrăzni să mă înfrunte.

Locuitorii acestui oraș s-au ascuns de teamă, dar acum că m-ai scăpat de năpastă, doresc să-mi fii soț și să împărățești cu mine în cetatea asta. Mult s-a bucurat An pentru că domnița era frumoasă și diafană ca razele lunii, iar el a prins a o iubi din clipa în care a văzut-o. Și au domnit ei fericiți, iar An, pentru a-i dovedi dragostea lui cea mare, i-a construit un palat și o grădină nemaiauzită în care a adus pomi de toate neamurile, plante și flori ce dădeau culoare cetății albe mai ceva decât niște torțe aprinse. Și așa au trecut ani, iar treptat An a uitat de fratele lui pierdut.

Într-un an însă, câmpia s-a umplut de năluciri și de dihănii înspăimântătoare, iar regele An a pus pază puternică la porțile și pe zidurile orașului, dând strașnică poruncă să săgeteze orice arătare ce ar fi îndrăznit noaptea să tulbure pacea locuitorilor. Mult timp, creaturile acelea au pierit de s-au apropiat fie și la doar un stânjen de ziduri, iar regele a ieșit în fiecare dimineață și le-a privit trupurile păroase și fețele de fiare cu colți ca pumnalele și cu ochii roșii de sânge, răsuciți în cap.

Dar iată că într-o noapte, Nh, care după ce omorâse dihania, cu leșul ei pus pe umăr, nu mai reușise să găsească drumul spre adăpost, tot rătăcind din sat în sat, aflase de stăpânirea fratelui său și se bucurase peste poate că în sfârșit îl găsise. Întârziind el însă într-una din colibele vânătorilor din câmpie, plecase când ziua se îngâna cu noaptea și ajunsese sub zidurile orașului la miezul nopții, când porțile erau ferecate. Știindu-se fratele regelui, se apucase să facă mare zarvă, iar străjile se uitaseră în jos și, văzând blănurile cu care era înveșmântat, îl luară drept una din dihăniile cele puse pe rele. Așa că-și apucaseră în grabă arcurile și-l săgetaseră de moarte. Nh căzuse lângă poartă și își dăduse ultima suflare, în timp ce fratele lui stătea neștiutor în palat și-și dormea somnul cel bun.

A doua zi însă, când An se trezi și se duse să vadă ce mai prinseseră oștenii lui, mare îi fu uimirea și durerea când își văzu propriul frate zăcând în zăpadă. Se jeli el, dar degeaba, mortul nu mai putea învia. Îl luă și-l îngropă cu cinste și un an de zile stătu închis între pereții palatului, gândindu-se la vremea tinereții când era sărac, dar fratele îi era alături.

Într-o noapte, când nu putea lipi geană de geană, porni a se plimba pe terasele palatului. Luna se înălța rece deasupra meterezelor, iar An o privi gândindu-se din nou la fratele lui. Atunci, o arătare se ridică din umbra turnurilor și se apropie de el, ferindu-se de lumina palidă a lunii. Era un bărbat înalt, cu ținută mândră, dar fața îi rămânea ascunsă în umbra unei glugi.

– Cine ești, duhule? întrebă An.

Năluca vorbi, iar vocea îi răsună ca vâjâitul furtunii de la miazănoapte:

– Eu sunt Împăratul Ghețurilor, iar tu, biată făptură, ai încălcat rânduiala mea!

– Care este aceasta, mărite?

Împăratul se apropie de el, iar întunericul îl urmă.

– Să-ți cinstești familia și să fii pavăză alor tăi!

An se cutremură, totuși vorbi:

– Dar asta am făcut! Mi-am apărat norodul și l-am condus aici în nord! Am avut grijă să aibă hrană și adăpost. Am dat porunci bune și am fost drept la judecată!

Împăratul râse, iar luna păli.

– Da, ai făcut toate astea și mai mult de-atât. Dar pentru un lucru nu ai plătit, cu toată dreptatea pe care o împarți. Ai luat viața fratelui tău! Ți-ai nesocotit familia!

An tremură și se simți cuprins de moarte.

– Cine încalcă legile familiei de sânge și frăției de cruce va pieri! mai spuse Împăratul și se făcu nevăzut într-un vârtej de grindină.

An se întoarse în încăperile lui, zgândări focul, se întinse în pat, dar nu reuși să se încălzească nici atunci, nici în zilele care urmară. Încet-încet, prinse a slăbi și a-l cuprinde o lene de viață. La următoarea furtună, sufletul lui își luă zborul spre palatul Împăratului Ghețurilor, care, înduioșat în cele din urmă de povestea celor doi, îi opri lângă sine și le dădu în grijă primele zăpezi ale anului. Și de atunci ninsoarea a început să acopere pământul, iar vara s-a subțiat din ce în ce, gata să dispară totul.” (Împăratul ghețurilor, Crux Publishing, 2018)

Unde găsiți cărțile mele:

Crux: cruxed.ro

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului

Elefant: Împăratul ghețurilor

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Google Play

Alte librării:

Librăria Mihai Eminescu – București

Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)

Bookstory – Cluj Napoca

Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)

Librăriile Alexandria.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s