Ar fi trebuit să se gândească mai mult la fată sau să încerce să o caute. Antoinne reușise să se agațe de o creangă căzută pe jumătate în apă și ieșise pe malul celălalt. Își pierduse peruca, iar părul negru îi atârna în șuvițe jalnice de-a lungul feței. Hainele îi erau ude și pline de nămolul de pe malurile abrupte. Când ajunse sus, îi aruncă o privire speriată, apoi scoase un strigăt și își flutură mâinile ca și când ar fi vrut să-i atragă atenția. Curând nu se mai vedea decât norișorul de praf pe care picioarele lui grăbite îl ridicau de pe drum.
Neelen ridică din umeri și privi în jur. Strada și podul erau liniștite, dar nici urmă de fată. Cele câteva case aveau obloanele trase și porțile ferecate, și nimic nu se mișca dincolo de gardurile de piatră. Fata chiar dispăruse. Dacă ar fi fost noapte, s-ar fi temut să nu fie un spirit, dar cum era deja lumină, nu existau motive de îngrijorare.
Își puse hatonul la loc în spate și traversă podul. Se opri o clipă să admire râul-șarpe Vereonn, ce își scutura solzii în lumina soarelui, apoi privirea îi coborî în zona umbrită de dedesubt. Dinții rari ai stăvilarului erau încă înfipți în apă, deși câțiva dintre ei putreziseră și nu fuseseră încă înlocuiți. Totuși, în gura știrbă se prinsese un trup. De unde stătea, nu se vedea decât un braț umflat și alb și o bucată murdară de material cu un model neclar. Trupul probabil că se prinsese cu o noapte în urmă, altfel magistratul cătunului și oamenii lui l-ar fi găsit deja.
Privi spre astrul încă rece și văzu că se ridicase doar de o palmă deasupra orizontului. Era încă devreme, iar magistratul își începea rondul ceva mai târziu. Privi din nou trupul ce se mișca pașnic odată cu Vereonn și încercă să nu se gândească la alt râu și la alte corpuri. Apele aceluia erau roșii de sânge și puțin pașnice, strigătele umpleau aerul ce mirosea a fum, iar el încerca să se ascundă ca să nu fie văzut de dușmani. Aceștia călăreau pe kanni iuți, purtau haine negre, platoșe de piele întărită, coifuri decorate cu aripi aurii. Își amintea strigătele, mirosul de fum, rana care-i pulsa la picior, felul în care se ghemuise ca să nu iasă în evidență – un cadavru printre atâtea altele. Și haina lui albă, brodată, era murdară și udă. Doar că el stătuse nemișcat, cu fața îngropată în glod. Trupul de sub pod se mișca însă ca o făptură acvatică, iar carnea umflată împrumutase din culoarea peștilor de râu.
*
Casa lui se afla la marginea unor câmpuri de grâne, la capătul estic al orașului. Un pâlc de copaci ascundea bunul lui cel mai de preț – un lac termal cu maluri pietruite. Fostul proprietar se luptase mulți ani cu o boală pe care numai apele călduțe, pline de minerale, reușiseră să o țină în frâu, iar acum beneficia și el de izvorul ascuns.
Împinse portița de lemn, care scârțâi în liniștea dimineții. Calea pietruită ce șerpia prin câmpie începuse să se populeze. Un țăran îl salută trecând de la câmp cu o sapă pusă în echilibru pe un umăr, iar o femeie destul de bine îmbrăcată îl privi cu atenție, apoi întoarse capul și își văzu de drum. Lăsă portița să se trântească în urma lui și urcă cele câteva trepte ale pridvorului. Pe drum se gândise să facă o baie, să mănânce ceva, apoi să se culce, dar acum voia doar să doarmă. Căscă fără să vrea și își întinse membrele. Da, va gusta din fructele uscate, va bea apă și se va culca. Apoi, mai pe seară, o să își facă o baie și o să-și pregătească ceva de mâncare. Cu acestea în minte, deschise ușa și intră în casă.
Camera era întunecată, așa cum o lăsase cu o seară înainte, cu fâșii de lumină filtrată printre obloane dezvăluind mobilierul sărăcăcios. În spate, mai exista o încăpere pe care o folosea ca depozit și din care se ajungea la izvor. Sprijini hatonul de peretele albastru, simțindu-se cuprins dintr-o dată de oboseală. Mirosul cunoscut, de mobilă veche și praf, îl îndemna să lase garda jos. La ora aceea a dimineții, după o noapte nedormită, chiar și răzbunarea obosise.
Își desfăcu brâul și își deschise haina de deasupra când o mișcare între umbrele camerei îl făcu să sară spre locul în care își lăsase arma și să o prindă în mâini, împungând cu ea aerul încăperii.
Asasinii lui Antoinne! Deși ajunseseră prea repede. Tânărul de abia apucase să se adune din râu, darmite să și trimită pe altcineva pe urmele lui. Era o umbră, poate una din trecutul lui, o mogâldeață țuguiată care murmura scuze. Asta îl puse în încurcătură.
– Arată-te! strigă, deși mogâldeața nu dădea semne că se ascundea.
Umbrele se mișcară și creatura păși spre el, fără însă să crească în înălțime.
– Să-mi fie cu iertăciune! rosti clar.
Glasul era subțire, dar clar feminin.
Neel se încruntă, apoi se repezi și împinse unul dintre obloane. Lumina înconjură trupul ca de copil, fața plină de riduri și pălăria înaltă, terminată cu un moț din pene colorate.
– Cine ești! strigă Neel, folosind același ton cu care ar fi lansat o provocare câmpul de luptă.
Femeia râse și păși în față. Nu avea nici jumătatea din înălțimea lui, însă nu era un copil, ci o bătrână caraghioasă acoperită de straturi suprapuse de haine. Fața îi era ascuțită, nasul mic dispărea între ochii apropiați, iar șuvițe cărunte ieșeau zburlite de sub pălărie. Restul părului era prins în două cozi grele. Gâtul se ivea fragil dintre gulerele hainelor ca și când nu i-ar fi aparținut, ci ar fi fost doar înfipt acolo pentru a lega capul de trunchi.
– Cred că te-am speriat, dar mă tem că am adormit așteptându-te, îi spuse pe ton de scuză. Nu trebuia să intru, dar noaptea, chiar și cea caldă de aici, nu prea ajută la oasele astea bătrâne. Ar fi bine să lași arma aia de-o parte. N-o s-o folosești oricum împotriva mea.
Neelen simți cum hatonul se îngreuna, așa că îl așeză pe masă ca să nu-l scape din mâini. Nu era un asasin, dar era ceva la fel de rău – una dintre vânătoarele nopții. Chiar dacă ar fi vrut să lupte cu ea, nu ar fi putut.
– Ar trebui să ne așezăm. Nici picioarele astea nu mai sunt ce erau, iar nome pentru vindecarea de astfel de metehne nu există, altfel nici de moarte nu am mai suferi.
Femeia își trase un scaun și se așeză liniștită, cu picioarele bălăbănindu-se la câteva palme de podea. Neelen oftă și luă loc în fața ei. Își așeză mâinile pe masă, aproape de coada hatonului, deși nu era sigur că ar fi reușit să îl apuce din nou și mai ales să o lovească cu el.
– Ce vrei de la mine?
Bătrâna dădu din cap într-un fel caraghios ca și când ar fi negat ce el nici nu rostise.
– Sunt o nomenclatoare de rang inferior, Larneea Farres pe numele meu știut, iar pe cel neștiut nu pot să ți-l spun. Nu vreau să îți fac vreun rău, ci doar să te ajut și să mă ajut pe mine însămi.
Neelen se încruntă. Bătrâna nu părea diferită de cele care vindeau legume în spatele tarabelor din piața mare. Țăranii erau în general mărunței de stat și tuciurii, cu fețe slabe, pomeți ascuțiți și piele uscată de soarele din Ravenes. Larneea aducea cu un balot de haine întunecate, rânduite în jurul unui trup inexistent. Poalele rochiilor se lungeau până la podea, încolăcindu-se în jurul picioarelor scaunului, mânecile bogate îi ascundeau complet mâinile, iar singurele lucruri care se vedeau, la fel ca la păpușile cântăreților rătăcitori, erau gâtul și capul prins de el. Avea riduri adânci pe frunte, iar buzele îi erau încrețite, acoperind o gură ce părea lipsită de dinți. Totuși, nu molfăise cuvintele, ci le pronunțase clar. Un glas tânăr într-un trup veșted.
– Nu am nevoie de ajutor. Poți pleca! spuse Neelen, încercând să pronunțe la fel de clar.
Femeia râse și dădu din nou din cap. Privirea i se îndreptă undeva în spatele lui, ascuțită și plină de prevestiri negre. Neelen se abținu să nu se răsucească, deși trupul i se încordase în așteptarea pericolului necunoscut. În spatele lui nu se afla decât un cufăr cu haine și un fotoliu vechi, acoperit de țesătură aurie, tocită – singura mobilă rămasă din casa tatălui său adoptiv. Îl adusese cu el după ce niciunul dintre creditori nu îl dorise și fusese aruncat pe un morman de resturi. Totuși, acesta fusese fotoliul favorit al lui Grett, așa că nu îl lăsase inima să îl abandoneze acolo.
– Îmi pare rău, dar cred că o să te sperii acum! spuse Larneea. Nu am vrut să se ajungă la asta, dar există o limită pentru toate, inclusiv pentru ce pot eu face.
Neelen deschise gura să-i răspundă, dar simți cum trupul îi înțepenește și fiori reci i se zbat în piept. Un suflu înghețat venea dinspre cufărul cu haine și un murmur, ca o voce îndepărtată, îi ridică părul de pe ceafă. Ceva se mișca în spatele lui. Auzea un alt sunet, un fâșâit, ca poalele unor rochii târându-se pe podea. Totuși, lipseau pașii. Se auzea o răsuflare grea și sunete disparate ca și când ființa de acolo ar fi făcut un efort considerabil ca să traverseze camera.
– Ce e asta? strigă Neelen, sprijinindu-și mâinile pe tăblia rece a mesei și ridicându-se pe jumătate. Tremura. Picioarele îi erau grele, trunchiul i se încovoiase, era gata să se prăbușească. Ce îmi faci?
Picioarele îi tremurau de efort și picături de sudoare îi alunecară pe obraji. Trebuia să se miște, deși mușchii refuzau să-l asculte. Își îndreptă brațele, folosindu-le ca niște proptele și, în ciuda durerii, încercă să-și întoarcă încet capul. Larneea își părăsi locul, continuând să dea din cap ca o marionetă, iar la fel ca la una, ochii i se roteau, iar maxilarul îi clămpănea în timp ce rostea nomele. În ataca, îl paraliza, sau încerca să-l ajute? Se întâmpla ceva îngrozitor, iar el nici măcar nu știa ce. Lumina filtrată de obloane deveni și mai slabă. Neelen continuă să se răsucească, apoi, dintr-o dată, simți că nu mai putea respira. Lângă el, foarte aproape, era un chip alb, cu trăsături abia schițate, încadrate de un păr lung, negru și sălbatic. Icni, iar aerul îi părăsi brusc plămânii. Ființa se mișcă și atunci își dădu seama că se înșelase, că era totuși un om, o femeie tânără, cu ochii arzători și gură roșie ce îi șoptea. Scoase un strigăt și reuși să se smulgă de lângă masă și să se împleticească spre pat. Se prăbuși pe podea întinzând o mână înainte, încercând să o țină la distanță. Larneea se repezi în fața lui, împiedicând-o pe tânără să vină mai aproape.
Nomele se ridicară și mai furioase, iar vocea păru să dea un șir de porunci. Ființa se opri, dând impresia că șovăie. Nu era înaltă, trupul îi era ascuns de haine murdare și mototolite, capul îi era lăsat pe un umăr, iar părul lung îi atârna în lațe încâlcite. Chiar și așa, fața îi strălucea.
– Ellore! strigă bătrâna. Înapoi! Ai spus că ai nevoie de ajutorul lui, de ce vrei să îi faci rău?
Femeia se opri, își roti ochii goi spre Larneea, și scoase un sunet ca un geamăt. Neelen reuși să se răsucească și să se târască într-un colț. Picioarele nu îl ascultau, deși mintea îi era mai alertă ca niciodată. Trebuia să se salveze, nu putea să moară așa, fără să se răzbune, să lase ca viața lui să se scurgă printre degetele fantomatice ale unui spirit. Ellore! Demonul înecaților! Femeia era udă, de aceea hainele îi arătau așa, iar părul îi era lipit de cap. Picături îi alunecau pe fața albă, apoi pe gâtul la fel de palid, strângându-se într-o băltoacă în locul unde se oprise.
– Ellore! murmură Neelen.
Ochii femeii nu mai erau furioși, ci doar triști. Întinse o mână spre el, apoi o mișcă încet, arătând ceva dincolo de una dintre ferestre. Avea degete subțiri și lungi, cu unghii roșii, ca orice fată dintr-o familie nobilă. Pe pielea albă se vedeau urmele negre ale unui tatuaj decorativ, pe care apa îl spălase pe jumătate. Era tânără și probabil fusese frumoasă. Era fata pe care o întâlnise pe malurile Vereonnului. Cea care îi ceruse ajutorul! Îl urmărise până acasă sau fusese chemată de nomenclatoare? Neelen reuși să respire, împingându-și teama acolo unde sălășluiau toate coșmarurile și spaimele sale. Se ridică treptat, simțindu-se din nou stăpân pe mintea și trupul lui.
Răzbunare pentru mine și pentru tine! i se păru că o aude pe femeie rostind.
Stăpânul umbrelor partea I aici
Unde găsiți cărțile mele:
Crux: cruxed.ro
Elefant: Regatul sufletelor pierdute
Elefant: Ascensiunea stelară
Elefant: Agenții haosului
Elefant: Împăratul ghețurilor
Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor
Alte librării:
Librăria Mihai Eminescu – București
Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)
Bookstory – Cluj Napoca
Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)
Librăriile Alexandria.
Ana-Maria Negrilă 
2 comentarii