Copilăria unui golem

Apoc se mişcă în spaţiul strâmt al camerei. Îi scoseseră lanţurile, dar era agitat şi ar fi vrut să plece undeva, nici el nu ştia unde, dincolo de lumea de pigmei. Nu-şi amintea de niciun alt seamăn de-al lui, de niciun loc pe care să-l fi numit casă.

Acasă. Eşti acasă, aşa-i spusese stăpânul, iar el nu-l înţelesese.
– Ce înseamnă asta?
– Un loc al tău, undeva unde trăieşti, unde dormi, îi spusese Astrud, fără să-şi dea seama că nimic din toate acestea nu aveau sens pentru Apoc.
Un acasă… avea şi el un acasă.
Acasă al lui avea o podea la care se uita, apoi, pe măsură ce privirea i se plimba, pereţi translucizi, ceva pe care se putea întinde, aşeza, mobilă adică. Ceva cu care se putea acoperi. O bucată enormă de material cu gaură pentru cap şi mâini. Diferit de ce purtau Astrud şi ceilalţi. Armura pe care o îmbrăcase la prima ieşire fusese stricată de tirul armelor şi era în altă parte la reparat. De atunci, trecuse foarte mult timp şi ar fi vrut să se plimbe din nou, să mai privească odată cerul, stelele şi siluetele întunecate ale copacilor galenici. Se întreba cum arătau toate acestea la lumina lui Etain. Îşi dădea seama că era pedepsit pentru moartea primului stăpân, însă Astrud îi promisese că în curând avea să i se dea voie din nou să iasă afară.

Dragostea înseamnă sacrificiu, iar, dacă vrei să te asemeni unui om adevărat, trebuie să-i trăieşti viaţa. Jertfa este piatra de temelie a credinţei, dar este şi iubire, îi spusese paznicul tainelor, Verrus, după moartea primului stăpân, dar Apoc nu înţelesese la ce se referea, deşi vorbele lui îi stârniseră o agitaţie ciudată în piept.

Era neliniştit, nu ştia ce să facă. Se ridică de pe pat, se aşeză pe scaun, apoi o luă de la capăt. Se mişcă prin cameră, îşi întinse braţele şi le coborî la loc, pe lângă corp. Îi plăcu senzaţia şi o repetă de câteva ori.

Râul pare să aibă o ţintă, dar, de fapt, curgerea lui este o lege a naturii.
Era şi el o lege a naturii? Dacă ar fi încercat să fie o apă, un râu, şi să-şi croiască drum printre munţi? Îşi imagină o curgere continuă. Începu să-şi onduleze mâinile şi picioarele de parcă ar fi devenit brusc lichid. Sunt o cascadă, îşi zise şi încercă să clipocească, să salte şi să sclipească exact ca nişte picături în bătaia lui Etain. Astrud îi pusese câteva înregistrări cu oceanul planetar, iar Apoc urmărise fascinat fiecare cadru. La sfârşit, îi ceruse să le reia şi tot aşa, o zi întreagă.

Sunt o mare, sunt un ocean, un râu, apa dintr-un pahar, o vieţuitoare maritimă, o picătură de ploaie, o băltoacă! Un mormoloc de nămol?

Oare putea deveni un mormoloc de nămol? La ce i-ar fi folosit stăpânului Astrud un mormoloc? Ar fi fost iar nemulţumit de el. Poate trebuia să încerce altceva…

Fotografie de Ruslan Alekso pe Pexels.com

Să-ţi urmezi şi slujeşti stăpânul este cea mai mare împlinire a unei vieţi obişnuite. Să mori în luptă. Trecu repede peste asta, pentru că nu ştia ce însemna. Uneori, lucrurile pe care i le spunea paznicul tainelor nu aveau niciun sens. Să moară, adică să nu mai existe, adică ce să se întâmple cu el? Să ajungă în ceruri, îi explicase Astrud, dar Verrus se strâmbase de parcă n-ar fi fost de acord. Să stai printre stele un timp, să te gândeşti la viaţa pe care ai avut-o, apoi să devii altceva. Să treci într-o altă stare. Dar el nu voia o altă formă, deşi ar fi vrut să-i semene mai mult lui Astrud.

– O să fii cu mine şi dincolo? îşi întrebase stăpânul.
Paznicul tainelor râsese uitându-se la Astrud. Tânărul făcea tot ce putea, dar în materie de probleme sufleteşti nu avea habar.

– Să ne ferească oricine-ar fi Marele Necunoscut de aşa ceva! exclamase acesta.
– Apoc e ca omul însetat care nu găseşte un izvor, aşa că se mulţumeşte şi cu o băltoacă, spusese Helm Verrus batjocoritor.
Astrud nu prinsese înţelesul, dar percepuse ironia din tonul lui.
– Primii colonişti au căzut de la locul lor din cer din cauza dorinţei de a fi suficienţi, să nu facem şi noi umilii aceeaşi greşeală, continuase el pe un ton acru.
Apoc începu din nou să se contorsioneze, imaginându-şi că era pe rând o apă, un peşte, o pasăre în zbor, un val. Podeaua metalică vibra la fiecare pas. Deseori, îşi lovea braţele de pereţi, pentru că oricât de mare ar fi fost încăperea, nu fusese concepută ca ring de dans. Cu un gest, lovi masa, care se smulse din şuruburi şi zbură cât acolo. Lui Apoc nu-i păsa, rătăcit în mijlocul ritmului marin. Când se mişca astfel, se simţea mai aproape de o putere măreaţă.

Dincolo de peretele de sticlonit, doi tehnicieni urmăreau straniul balet, întrebându-se dacă nu trebuiau să cheme pe cineva.
– Ce tot face?
Cel mai în vârstă ridică din umeri.
– Aş zice că se joacă. Nu e om, dar se plictiseşte şi el.
Totuşi, mişcările lui Apoc păreau ameninţătoare, iar el nu era nici pe departe ca un copil.
– Mă întreb dacă poate sparge incinta, spuse cel de-al doilea, privind cu îndoială palmele enorme, ce se sprijineau în acel moment de peretele fals. Du-te înapoi în lutul din care ai venit! murmură el neliniştit.

(Regatul sufletelor pierdute, STELARIUM #1, 2016)

Unde găsiți cărțile mele:

Crux: cruxed.ro

Elefant: Regatul sufletelor pierdute

Elefant: Ascensiunea stelară

Elefant: Agenții haosului Elefant.ro

Cărturești: Stelarium și Împăratul ghețurilor

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Google Play

Alte librării:

Librăria Mihai Eminescu – București

Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)

Bookstory – Cluj Napoca

Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)

Librăriile Alexandria.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s