De curând, am văzut ecranizarea din 2011 a Poveștii lui Genji (Genji Monogatari Sennen no Nazo), și am avut din nou revelația faptului că o carte poate fi extrem de interesantă, dar, când este transpusă pe peliculă, poate arăta ca și când și-ar fi pierdut sufletul. Probabil că, în unele cazuri, este mai bine când imaginația este lăsată să lucreze, decât când ni se oferă direct imaginile. Totuși, în ciuda introducerii, filmul, în regia lui Yasuo Tsuruhashi, nu este prost, deși mă așteptam la mai mult de la ecranizarea unei cărți atât de celebre.
Am urmărit filmul cu oarece interes, iar unele scene mi-au pus răbdarea la încercare, deși oglindesc destul de bine ritmul vieții din perioada respectivă. Sigur că totul este de un rafinament și o lentoare înnebunitoare, de la ridicatul unui stor de bambus, până la deschiderea unui panou glisant. Totul se întâmplă atât de încet, încât ai timp să mergi să-ți faci o cafea ca să te mai energizezi. Ai putea turna cafeaua și peste film, deși nu îl va influența prea mult. Când deschid gura, actorii dau impresia că ar cotrobăi cu mintea prin 1000 de cărți pentru a găsi pagina care-i interesează. În plus, după ce oftează cu privirile cuprinse de lingoare, își aranjează mânecile, din fericire bărbații au mai puține rânduri de haine suprapuse, deci mai puține mâneci, în schimb femeile au mult de furcă. La fel de mult le ia și să se aranjeze și să se privească în oglindă. După ce se așază în final, recită un vers, fac trei plecăciuni, scot încă trei cuvinte în timp ce se uită la podea, mai dau din mâini de câteva ori, dar foarte lent, ca să prindem mișcarea clar, mai execută și un dans în care își flutură mânecile și le umplu de rouă – în paranteză fie spus, suferințele din dragoste și cantitatea de roua-lacrimi părea destul de mare. Filmul reflectă deci destul de fidel epoca, dar nu trece foarte bine proba publicului modern, nici măcar prin efectele speciale, destul de sărace. În încercarea de a aduce povestea în sec. al XXI-lea, există două planuri ce se întretaie – cel al cărții și cel al autoarei Murasaki Shikibu. Nu pot să spun că m-a încântat acest lucru, dar nici nu cred că e carte ușor de ecranizat în ciuda poveștilor de dragoste și a laturii fantastice.
Revenind la titlu, mergând în traficul din București, am început să înțeleg ce înseamnă să te târăști ca melcul și să descoperi noi valențe ale curgerii timpului. Dacă eroinele din Povestea lui Genji suspinau, își fluturau mâinile elegant și vorbeau șoptit, femeile din mașinile oprite pașnic la semafoarele interminabile se uitau mai degrabă posace înainte, doar-doar or prinde licărirea verde, una se uita în telefon, alta se uita în oglindă – îndeletnicire veche de câteva secole – una se pieptăna, iar alta își aplica cu artă niște gene false. Cred că m-am holbat la ea, ceea ce nu a fost nici foarte politicos, nici elegant din partea mea! Totuși, nu am putut să nu trag concluzia că timpul ne presează din ce în ce mai mult, iar, dacă ar trebui să stăm fără să facem nimic, am încerca să dăm totul pe repede înainte. Până la urmă însă, tot chestie de obișnuință, iar într-un alt timp, ne-am obișnuit destul de repede să fluturăm mânecile și să compunem poeme.
Ana-Maria Negrilă 
A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
„Totul se întâmplă atât de încet, încât ai timp să mergi să-ți faci o cafea ca să te mai energizezi. Ai putea turna cafeaua și peste film, deși nu îl va influența prea mult. Când deschid gura, actorii dau impresia că ar cotrobăi cu mintea prin 1000 de cărți pentru a găsi pagina care-i interesează. În plus, după ce oftează cu privirile cuprinse de lingoare, își aranjează mânecile, din fericire bărbații au mai puține rânduri de haine suprapuse, deci mai puține mâneci, în schimb femeile au mult de furcă. La fel de mult le ia și să se aranjeze și să se privească în oglindă.”
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru repostare.
ApreciazăApreciat de 1 persoană