Stăpânul umbrelor

Tânărul rămase în așteptare, privind obosit podul coborând încet. Fusese de pază pe zidurile castelului și își petrecuse noaptea încercând să stea nemișcat și să moțăie în cămașa de zale, sprijinit în coada lungă a hatonului și suspinând după o baie și ceva răcoare. În Ravenes, aerul nu era respirabil nici măcar noaptea. Urma să se ducă acasă și până pe seară era liber să facă ce poftea, nu că ar mai fi poftit mare lucru. Să doarmă, apoi să mănânce ceva. Nu avea pe nimeni în căsuța de la marginea orașului, așa că nu se aștepta să aibă ce pune pe masă. Mai devreme își scosese echipamentul și se schimbase cu hainele de oraș, păstrând doar o sabie scurtă la brâu și hatonul pentru situații neașteptate, deși încăierările de stradă erau interzise și pedepsite de obicei cu moartea.

Un camarad se opri lângă el, apoi altul și altul – toți așteptând același lucru.

Cele două canaturi ale porții se puseră în mișcare, dezvăluind podul lung, confecționat din metalul extras din Khale. Porniră toți odată, nu chiar în cadență, dar păstrând totuși o formație. Niciunul nu vorbi până nu depășiră zona castelului, și atunci se despărțiră cu fluturări de mâini. Erau extenuați, dar unii se îndreptară spre ceainăria din apropiere. El se pierdu printre casele joase, încercând să nu-și gârbovească umerii și să-și târșâiască picioarele. Soarele de abia se ridicase deasupra mării, era încă răcoare, iar briza îi intra plăcut pe sub haine. Și-ar fi dat drumul la brâu ca să se bucure și mai mult de senzație, dar nu se făcea. Totuși, dacă nu ar fi fost roba cu însemnele familiei, scutul roșu cu albastru și cele două arme întretăiate, hatonul și sabia sartis, ambele moștenite de la tatăl lui adoptiv împreună de titlul de abede – prim născut –, s-ar fi coborât chiar și la a-și dezgoli pieptul pe stradă. Probabil toți ar fi fost șocați, iar el ar fi fost dat afară pentru indecență. Nici nu se punea problema să încerce ceva atât de stupid, mai ales că fusese un act de mărinimie că-l primiseră înapoi după ce se făcuse bine de fierbințeală. Poate de aceea îi era și atât de cald, deși felcerul îl asigurase că-și revenise și nu aveau să existe urmări ale bolii, altele decât slăbiciunea trecătoare.

Să ajung acasă până nu se ridică soarele de tot! gândi. Nu suporta să vadă mulți oameni, în special pe cei săraci, ce mișunau pe străzi ca niște insecte de foc și transformau totul într-o harababură de negustori ambulanți și mici meșteșugari, umblând cu măsuțe pliante, atârnate de mijloc, soldați, vânzători de pește de la navele din port, femei purtând coșuri cu legume, prostituate, cusătorese cu straiele meseriei aninate pe umeri – o lume pestriță și urât mirositoare ce îi repugna. De aceea și prefera să stea noaptea la castel, iar ziua să doarmă. Așa părea mai puțin ciudat că nu socializa cu ceilalți și putea oricând să dea vina pe muncă și boală.

Traversă cu pași mari strada principală și se afundă într-un labirint de căsuțe cu fațade viu colorate. Majoritatea aveau balconașe ce i se bolteau deasupra capului și vase sculptate cu dragoni, pline de flori azurii. Albastrul era culoarea mării și a familiei domnitoare. Când ieși dintre case, se trezi pe malul râului și o porni de-a lungul lui, pe promenada mărginită de copaci tunși ca niște lumânări. Podul nu era departe, deja se vedea printre tufișurile roșii de pe mal, o construcție destul de grațioasă de krem și metal. Râul era liniștit vara, când ploua rar, așa că arăta turcoaz și aproape nemișcat. Se opri și se sprijini de balustrada din două bucăți torsionate, negre, urmărind cu atenție o creangă ce se chinuia să înainteze pe luciul apei. Da, tulburele Vereonn nu era așa năbădăios când vremea era caldă. Cineva îi spusese că mai sus, în orașul Parene, Vereonn-ul era un râuleț liniștit. Înainte de Ravenes, acesta se unea însă cu râul Zons, se lărgea, apoi se zbătea în strânsoarea orașului până scăpa în brațele mării.

Păși pe pod și se opri în mijlocul lui, așa cum făcea în fiecare dimineață, admirând orașul din aval. Dacă râul ar fi fost mai drept, ar fi văzut portul și marea, dar așa nu avea decât o imagine limitată, deși tot pitorească, a lui Ravenes. Câmpia de Glod se întindea dincolo de marginile orașului până la Dealurile Fulgerate, distruse de un cataclism străvechi, și la deșert. Singurele oaze de civilizație erau orașele Ravenes și Parene, aflate în conflict mai mult sau mai puțin deschis, și satele îngrămădite pe fâșia de pământ mănos dintre Vereonn și mare.

Dincolo de Dealurile Fulgerate era o lume pe care de abia și-o amintea – grupuri de nomazi, seminții ce trăiau în locuințe săpate în stâncile deșertului, folosind apa din marile bazine scufundate. Franso Hattenden, ducele de Ravenes, poreclit cel Palid, încercase să-și extindă teritoriul și acolo, urmând tradiția casei Hattenden, dar pierderile fuseseră mari, iar rezultatele modeste. Oamenii deșertului se ascundeau ca niște șobolani în găurile lor din stâncă, iar o armată ordonată nu era bună de nimic acolo. Compania lui Neelen înregistrase pierderi importante în urma atacurilor nocturne, iar armele de metal, superioare topoarelor și sulițelor cu cap de os, nu foloseau la nimic dacă dușmanii erau doar niște fantome printre umbrele dunelor. De aceea, mulți camarazi muriseră degeaba, de aceea, ducele ajunsese să plece urechea la vorbele unor parveniți de teapa consilierului Berevo. Tot în Dealurile Fulgerate făcuse și ducele rost de porecla cel Palid, când le arătase dușmanilor partea din spate a elirului de luptă, în graba lui de a se pune la adăpost.

– Poți să mă ajuți, te rog, abede Neelen? se auzi o voce subțire, ca de copil. 

Neelen tresări și privi surprins spre râu, pentru că glasul se auzise de acolo. Se aștepta să fie o barcă, dar nu văzu nimic. Se aplecă peste balustradă și scrută întunericul de sub copacii crescuți pe margini. Parcă era ceva la marginea apei, dar mai mult un balot sau o altă creangă pe jumătate scufundată în unde. În niciun caz un om. Totuși, era prea târziu pentru spirite răuvoitoare, poate dacă ar fi trecut pe acolo după miezul nopții, ar fi putut să se teamă de vreun demon Ellore, despre care se spunea că se nășteau din sufletele înecaților.

– Unde ești? Arată-te!

Neelen Severdin își încordă auzul, dar nicio voce nu acoperi foșnetele vegetației și murmurul apei. În spatele lui răsunară însă pași grăbiți, mult mai neliniștitori decât vocea subțire. Abandonă căutarea și se îndepărtă de balustradă, privind în lungul drumului. Îi văzu venind, patru oameni în haine elegante, dar la început nu le distinse fețele. De când cu fierbințeala, vederea îi scăzuse, dar încercase să ascundă asta. Așteptă liniștit, gândindu-se că poate cei patru nu aveau legătură cu el. Își dădu seama că se înșela când bărbații se apropiară mai mult. Era un alt abede, fiul mai mare al lui Berevo, consilierul ducelui. Din câte știa Neel, nu aveau nimic de împărțit, diferența de avere dintre ei era prea mare ca să fi frecventat aceleași cercuri, totuși tânărul susținea că îl jignise și îi tot căuta pricină de când se reîntorsese la castel. Când și cum îl supărase, Neel nu-și amintea, iar martori erau doar cei trei derbedei cu care umbla. Și ei fii de nobili! Cu cât se apropiau, culorile hainelor deveneau orbitoare. Tânărul Antoinne Berevo purta o coamă roșie, cu șuvițe împletite cu pietre colorate și panglici, strânsă într-o coadă ce-i ajungea până la mijlocul spatelui, peste haina elegantă de mătase albastră cu broderii multicolore. În roba lui gri și cu părul tuns scurt, Neel părea un servitor dintr-o casă oropsită.

Antoinne se opri în fața lui mișcând nervos dintr-un sartis, pus într-o teacă împodobită cu motive vegetale. Toate bunurile lui Neelen și el însuși nu valorau cât teaca aceea. Cei care-l însoțeau erau fiii unor nobili de rang mai mic. Erau la fel de împodobiți, doar că materialele perucilor și hainelor erau copii mai ieftine ale celor purtate de tânărul Berevo.

– Neelen! Ia te uită! exclamă acesta, măsurându-l cu o privire disprețuitoare.

Neel își împinse piciorul drept în față și se propti bine în el. Nu voia să se lupte cu ei, dar nici nu avea să fugă dacă se punea problema. În ciuda manierelor și a modului în care se îmbrăca Berevo, nu era un luptător slab. Din cauza legii date de Franso cel Palid, riscau foarte mult dacă se încăierau acolo și erau văzuți, dar probabil că Antoinne se baza pe influența tatălui său.

– Te miri să mă vezi? Dacă mă urmăreai, nu te așteptai să mă găsești? îl întrebă Neel. Avea o origine cel puțin la fel de bună ca a lui Berevo, așa că nu avea de ce să se arate politicos, chiar dacă familia lui scăpătase. Un sartis în măruntaie ar fi șters oricum orice diferență.

Dacă Antoinne se înroși, stratul alb de pe față îi mască frustrarea.

– Ești insolent! exclamă furios. Ce făceai aici?

Neel dădu încet din cap.

– Aș putea te întreb același lucru. Ai vreun plan sau doar umbli așa, la întâmplare?

Antoinne aruncă o privire scurtă tovarășilor săi ca și când ar fi vrut să se asigure că aveau să-l susțină. Strada era liniștită, pomii stăteau încremeniți pe mal, nici măcar vântul heres nu mai bătea. Acum era destulă lumină, deși nimeni nu se zărea încă. Era până la urmă un loc blestemat, așa că mulți se fereau de el chiar și în miezul zilei. Cadavrele aruncate în Vereonn se blocau în grilajul stăvilarului sau se opreau lângă piloni. Când se uitase mai devreme, nu era nimic în apă, dar, probabil, dacă mai stăteau pe mal, aveau să vadă cu siguranță unul trecând, iar, dacă nu era atent, Antoinne urma să-l transforme cu siguranță în vreunul.

– Ar trebui să fim mai în amonte dacă ai de gând să-ți pui servitorii să mă atace. Dacă o faci, o să te oblig să-ți murdărești hainele alea scumpe. N-am de gând să te las să stai pe margine, îl luă în zeflemea.

Nu dorea de fapt să se lupte, dar vorbele îi ieșeau singure. Era obosit, sătul să se tot ascundă, nemulțumit de sine însuși pentru că amâna răzbunarea, iar în timpul acesta, cel care-i omorâse tatăl adoptiv umbla liniștit prin castel. De aici și privirile strâmbe ale celorlalți. Orice om de onoare ar fi încercat să facă dreptate chiar dacă ar fi murit încercând. Într-un fel, avusese noroc cu boala. Bârfele se liniștiseră pentru moment și toți îl așteptau să se întremeze. Cu Antoinne era însă altă treabă. Berevo voia să-l distrugă, la fel cum făcuse cu tatăl lui, dar nu îl ataca el însuși, nu ar fi fost de demnitatea lui, în schimb își trimitea fiul să îi facă neplăceri, iar acesta se achita de sarcină cu mult entuziasm.

Tânărul Berevo își scoase teaca sartisului cu un gest nervos și-i îndreptă vârful spre pieptul lui. Neelen privi la steaua aurie, cu șapte colțuri. Era în relief, iar în locul unde se întâlneau razele avea un rubin mărișor. Dacă Antoinne ar fi îndrăznit să îl lovească, rubinul s-ar fi acoperit de sânge. Venise să îl amenințe, să îl facă să se simtă neînsemnat, crezuse că avea să se teamă de el, dar, tocmai pentru că-l întâmpinase astfel, acum risca să fie omorât. Probabil că celălalt se gândise doar să-l bată ajutat de amici, apoi să se laude prin taverne cu ce făcuse. Era îmbrăcat ca și când s-ar dus spre Cartierul plăcerilor, doar că era prea târziu pentru asta, așa că probabil se întorcea de acolo. Neelen se gândi mai bine. Antoinne nu fusese de serviciu în noaptea aceea, așa că probabil se ducea acasă după ceasuri întregi de nesomn. La fel ca și el. Deci nu îl urmărise, ci doar se intersectaseră din întâmplare. Restul nu era decât ceva plăsmuit printre aburii alcoolului. Dacă nu ar fi fost grima albă, ar fi văzut cât de palid era.

– Nu ești obosit? îl întrebă amabil, fixând vârful tremurător al sartisului.

Antoinne scoase un sunet gutural, azvârli teaca cât acolo și se repezi spre el.

– Mâncător de gareci!

E, vezi cum te bagi singur în bucluc! gândi Neelen, răsucindu-și hatonul ca să pareze lovitura. Se pregăti pentru impact, dar acesta nu mai veni, pentru că tânărul fu ridicat de la pământ de un vârtej de frunze și praf și azvârlit în râu.

O clipă, cei patru însoțitori rămaseră împietriți fixându-l stupid, cu gurile căscate, apoi priviră dincolo de el, ochii li se măriră de groază și o luară la fugă scoțând strigăte ascuțite. Neelen simți cum părul i se ridică pe ceafă, apucă mai bine coala lungă a hatonului și se răsuci, gata să facă față amenințării. În spatele lui nu era însă decât o fată cu păr negru și lung, îmbrăcată într-o rochie elegantă, dar murdară de noroi. Deschise gura să o avertizeze asupra pericolului necunoscut, apoi atenția i se îndreptă spre Antoinne, care striga din mijlocul râului. Când se uită înapoi spre fată, aceasta dispăruse. Doar un vârtej de frunze se mai rotea în mijlocul străzii pustii.

continuare

______________________________________________________________________________

Unde găsiți cărțile mele:

cruxed.ro

Elefant.ro

Librărie.net

Cartepedia

Emag

Uzina de carte 

Books-express

Ebooks – Google Play

Alte librării:

Librăria Mihai Eminescu – București

Magazinul Red Goblin – București (Str. Colţei nr. 42)

Bookstory – Cluj Napoca

Book Corner Librarium – Cluj-Napoca (Eroilor 15)

Librăriile Alexandria.