Caietul Roxanei, Stefan Bolea

Caietul Roxanei (Crux Publishing, 2018) conține mai multe fragmente de jurnale, ce se întind pe o perioadă de 10 ani – Prolog, Caietul Roxanei (22.04.96–22.03.97), Meet Hilda (14.04.03 – 16.06.03), Intermezzo, There’s Something About Elie (03.01.05–20.06.05), Epilog, Anexe la Caietul Roxanei, Anexe la Meet Hilda, Anexe la There’s Something About Elie.

Lumea din Caietul Roxanei este una a dragostei arzătoare, a urii tot atât de arzătoare, o lume în care oamenii se angajează în lupte cu ordinea stabilită, nu se complac, văd realitatea, resping artificialitatea, în încercarea de a găsi un sens existenței.

Există două tendințe ce se întâlnesc în scrierile lui Ștefan Bolea – cea militantă, agresivă, alta pasivă, de acceptare a unei realități ce nu poate fi ușor schimbată. Există o chemare spre nonacțiune, dar și una către acțiune, către ștergerea istoriei și redescoperirea ei cu fiecare generație. Valorile trecute își dovedesc inutilitatea, decedează, dar continuă să fie respectate din lipsa unor înlocuitori, din ideea că lucrurile verificate sunt mai bune decât cele ne-, dintr-un fenomen de comoditate socială sau din interese diverse. Acesta este dorința nihilistă de a tinde către inocența începuturilor, spre lipsa de conștientizare a faptului că suntem muritori. Căutarea nemuririi este iluzorie, mărirea este la fel de iluzorie – ca un Qin Shi Huang în căutarea elixirul vieții veșnice – timpul șterge totul, nu neapărat într-o lipsă absolută de sens și scop, ci de sens și scop permanent valabil și imuabil.

Există multe construcții în această carte, care oglindesc antiteza acțiune-nonacțiune/bine-rău, dar și lipsa de coerență a lumii și decesul valorilor – „ură liniștită” (p12), „Adevărații atei îl iubesc nebunește pe Dumnezeu” (p.14), „Noua casă a îngerilor este iadul” (p.17), „Comunicarea umană este un cimitir” (p.23).

Ștefan Bolea vorbește despre idolii cu picioare de lut, în acest caz cu măști, ca la Kobo Abe (Chip străin), masca devenind stăpânul omului și evoluând independent de acesta. Măștile sunt necesare în societate și au apărut odată cu primele forme de organizare umană. Ca să stea împreună, oamenii trebuie să se tolereze, iar ca să reușească acest lucru, au inventat măștile și legile care să împiedice măștile să cadă. „Dacă ne-am abandona măștile, condiția umană ar deveni exhibiționistă și am vedea cu adevărat profunzimile. Totul s-ar simplifica până la absurd și crima ar deveni la fel de obișnuită ca ironia și mizeria cotidiană.” (p.7)

Natura a fost întotdeauna un mod de evadare, un loc în care poeții romantici găseau eliberarea de zbucium sau îl întâlneau pe Dumnezeu, în schimb, în Caietul Roxanei, chiar dacă natura își mai exercită influența liniștitoare, aceasta nu este decât o iluzie – omul nu este cu mult mai liber, iar zidurile rămân. În acest context, idea de Dumnezeu atotputernic este înlocuită de cea a unui idol uman, care însă își dovedește inutilitatea/lipsa de putere în timp. Este un idol din carne și sânge, a cărui moarte devine posibilă.

În Caietul Roxanei, există și o aplecare spre lucrurile care dau sens existenței, muzică (Beethoven, Bach, Mozart, Berlioz), piese de teatru, cărți (Hamlet, Pe culmile disperării, Crimă şi pedeapsă, Procesul, Aşa grăit-a Zarathustra, Florile răului, Regele moare), blood and thunder, filosofie, suprarealism, realism, simbolism, toate lecturile necesare unui adolescent rebel. Există, de asemenea, liste de acțiuni cotidiene, de gesturi pline de semnificație. O noapte de nesomn își pune amprenta asupra caracterului oamenilor pe care personajul îi întâlnește a doua zi, oameni pe care-i admirase sincer, și care par să-și dezvăluie dintr-o dată micimea. Este o viziune egocentristă asupra lumii în care singurele lucruri demne de a fi pomenite sunt cele care îi bântuie zilele și nopțile. Așa cum unii sunt fericiți în nirvana lor, și personajul se simte bine ca fiind nefericit în iadul pe care și-l construiește. Cu cât se izolează mai tare, cu atât legăturile cu ceilalți, cu prietenul Mișu, cu familia, chiar și cu marea lui dragoste, Roxana, tind să se schimbe.

Totuși, există o privire foarte lucidă asupra lumii, iar legătura cu realitatea se păstrează prin cugetările ce punctează unele zile: „Este indecent să fii sărac.” (p. 39), „Atenție la oamenii cu accese de sinceritate! Scopul lor este o superminciună.” (p.57), „A nu se fi născut Dumnezeu este drama fiecărui om.” (p.62). În plus, planurile pe care le țese pentru cucerirea Roxanei, discuțiile cu prietenul Horațiu, pe care-l descoase în legătură cu fata, felul în care se gândește la aceasta, îl scot din starea de plictiseală, de spleen, dar nu în sensul englezesc, ci cel nietzschean al cuvântului.

„Azi am întâlnire cu Horațiu, dar atenție: nu trebuie să-l las să știe prea multe, va trebui într-o zi să mă descotorosesc și de el (deși țin mult la el, aș dori să fiu prietenul Roxanei și el să fie cel mai bun prieten al meu, dar așa ceva e imposibil).” (p.40)

Izolarea creează personajului senzația de unicitate, din cauza experiențelor prin care trece pentru prima dată în viață. Sunt suferințe ca ale unui Werther, o dragoste de adolescent de 16 ani, marcată de exagerare, dar și de timiditate, iar modul în care personajele evoluează în jurul Roxanei transformă totul într-un Bal des Ardents. „Probabil părinții mei nu-mi înțeleg comportamentul, pentru că ei nu au iubit.” (p. 60)

În Meet Hilda, alt jurnal, la șapte ani de la Caietul Roxanei, deja se vede privirea lucidă a adultului, scuturată de exaltarea adolescentului, lăsând loc ironiei și autoironiei.
„sunt gravid
capitolul despre nietzsche este în mine”
(p. 92)

Dragostea, vindecată de Roxana, dar nu cu adevărat uitată, reînvie cu alte femei, printre care și Hilda – „de când o iubesc pe hilda, îmi văd tot mai clar drumul” (p.117), dar și Ellie.

Cartea Roxanei și celelalte jurnale sunt povestea unei existențe marcate de cuvinte mari despre tiranii omenirii, despre Dumnezeu, despre rai și iad, om și neom, rock și filosofie, dragoste mistuitoare, îngeri și monștri, ce populează universul interior al personajului, dar și de cuvinte mici, ale lumii înconjurătoare, – o teză la chimie, o recapitulare la istorie, ziua de naștere, escapade în alte orașe, probleme cu găsirea unei locuințe, discuții cu colegii. Mari sau mici, aceste cuvinte formează însă un univers al regăsirii, al pierderii, al formării, al deformării omului postmodern.