Uciderea comandorului, Haruki Murakami

După o carte lipsită de spiritul scrierilor lui Haruki Murakami (1Q84), autorul revine pe căile cunoscute cu primul volum al romanului Uciderea Comandorului. Este o întoarcere la lucrări mai vechi cum ar fi În căutarea oii fantastice și Dans, dans, dans, dar și o bucurie pentru fanii autorului. În volumul I, O idee își face apariția, regăsim motive recurente în opera lui Murakami, cea a înstrăinării, a divorțului, a alienării, a distorsiunii realității.

Romanul urmărește viața unui pictor de portrete, care s-a despărțit de soție la cererea acesteia. Nu există motive aparente pentru acest lucru, cei doi ducând o viață tihnită, totuși devine clar că soția are o aventură. Protagonistul alege să părăsească apartamentul lor în seară în care află vestea și începe o viață itinerantă, folosind banii pe care îi economisise din vânzarea de portrete. Viața personajului-narator se dezvăluie treptat, de la moartea surorii sale, la dorința de a picta, apoi la cea de a se căsători și de a abandona gândul de deveni un pictor revoluționar. Există o multitudine de amănunte care amintesc de alt roman, În căutarea oii fantastice, ca într-o întoarcere la originile creatoare.

După un timp în care rătăcește din loc în loc, trăind prin moteluri, campinguri și chiar și dormind în mașină, bărbatul se hotărăște să revină la civilizație și acceptă oferta unui prieten vechi, cu care fusese coleg de facultate, ca să închirieze casa tatălui său, un cunoscut pictor nihonga, Tomohiko Amada. Bărbatul se mută într-o cabană aflată în mijlocul sălbăticiei, la fel ca eroul din În căutarea oii fantastice, iar în acel moment știm deja că va avea o revelație. Cabana este așezată la întretăierea realităților, așa că nu este de mirare că lucrurile încep să se pună în mișcare, începând cu descoperirea unui tablou ciudat, pictat de Tomohiko Amada în metoda tradițională, și care prezintă un eveniment și o enigmă din perioada petrecută de pictor la Viena, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Tabloul este însă numai unul dintre elementele misterului.

Un alt lucru ciudat este sunetul de clopoțel, ce se aude noaptea, și care mi-a amintit de o povestire de Ueda Akinari din volumul Închipuirile lunii și ale ploii. Pe parcursul lecturii, am descoperit cu plăcere că aveam dreptate și că Murakami făcea aluzie exact la textul cu pricina, în care un preot budist ține post pentru a se pregăti pentru lumea de dincolo și este îngropat cu un clopoțel din care suna. Descoperit la câteva sute de ani de la moarte, își revine, dar nu își mai amintește nimic, episod care îi permite lui Akinari să se lanseze în critica preoților budiști și a doctrinei acestora. În romanul lui Murakami, cel care mânuiește clopoțelul nu are însă legătură directă cu preotul lui Akinari, ci mai mult cu Omul-oaie (În căutarea oii fantastice).

În rest, romanul conține referiri la mașini și cântece vechi, la legăturile pasagere ale protagonistului, mistere, oameni ciudați, iar treptat avem sentimentul de alunecare din real în fantastic. După cum spuneam la început, este o lectură plăcută și o reîntoarcere binevenită la textele vechi ale lui Murakami. Nu pot spune decât că aștept cu nerăbdare volumul al doilea.