Cerul ardea albastru deasupra orașului, iar stâlpii porții se înălțau întunecați în mijlocul câmpului fractalic, dincolo de care răsărea roșie luna. Tânărul răsuflă ușurat când simți furnicături de-a lungul brațelor, iar energia se revărsă palidă în mijlocul sensomemoriei. Avea o cale de scăpare, una la care nu se gândise. Se întoarse către interior și vizualiză sufletul pe care îl eliberase din închisoarea cu pereți galenici. Era imens, arzând întunecat și ocupând tot spațiul interior, gata să îl anihileze – un vortex de energie, rotindu-se și vibrând, o amprentă cunoscută Marelui Mentor și care îl făcuse ținta formațiunilor aberante. Orașul îi părea real, deși nu era. Ceva se târa la marginea câmpului vizual. Trupul îi ardea de energia spiritului, așa că închise ochii, lăsând forța să îl acopere.
Liniște! Concentrare! Putere!
Furtuna se mai liniști în interiorul său, undele cuantice se împletiră, iar coerența minții Marelui Mentor se cutremură, decăzând. Cu câteva bătăi ale Ceasului Universal în urmă, asta nu ar fi fost posibil, dar acum se simțea plin de forță, chiar dacă sufletul eliberat îl distrugea pe dinăuntru. Începu să tremure, dar nu se opri. Pas după pas, poarta era mai aproape. Dacă trecea de ea, se întorcea în Biblioteca sufletelor și de acolo, dacă avea noroc, ajungea în orașul real. Dacă avea noroc, dacă trecea de paznicii Marelui Mentor. Erau atâtea variabile, dar acum nu le putea calcula pe toate, creierul Mentorului, cel care controla aproape întreaga lume, călărea toate meandrele timpului. El știa dacă va supraviețui, dar îl lăsa să se târască mai departe. Spiritul era singura lui șansă. Acum, nu mai era arzător, ci un vârtej întunecat consumându-i din materia sensomemoriei.
De ce nu te oprești?
Ochii se deschiseră în fața lui – mari, negri și inumani.
Te folosește să scape, dar ce se va alege de tine? Vei rămâne o carcasă goală pe care o va folosi cum va dori. Asta vrei să se întâmple?
Vocea Marelui Mentor era caldă, aproape incredibil de plăcută. Se opri o clipă, deși vârtejul întunecat îl îndemna să meargă mai departe și să nu răspundă. Dacă vorbea acum, avea să cadă victimă vrăjii pe care acesta o țesea în mijlocul lumii.
Îmi pare rău, spuse Marele Mentor, nu ești primul agent care ajunge aici. Ce am închis nu trebuie eliberat. De ce nu înțelegeți asta? De ce vă sacrificați?
Vocea exprima un regret nemărginit ce făcea orașul virtual să se cutremure. Era o minciună. Trebuia să fie o minciună. El fusese creat pentru a se sacrifica. Era în firea lucrurilor să moară după ce aducea înapoi în lume spiritul captiv. Asta era menirea lui, de ce i-ar fi părut cuiva rău de el? Sensomemoria care îi rămăsese neinfestată tremură de un sentiment nou. Trupul era în stăpânirea spiritului și își continua mișcarea spre poartă. Nu s-ar fi putut opri nici dacă ar fi dorit. Un câmp aberant îi rupea în bucăți eul și așa slăbit. Materie din sensomemorie se rupea și se prăbușea în miezul vârtejului, rotindu-se pe marginea pâlniei, alungindu-se din ce în ce mai mult până ce dispărea în adâncuri. Ce era la celălalt capăt? O altă lume. Gura necrofagă a spiritului captiv ce se hrănea cu substanța lui.
Nu-i lăsa să-ți facă asta! Te pot ajuta și proteja. Lasă spiritul în închisoarea lui. Nu-l aduce în lume! Nu e bine pentru oameni, nu este bine pentru Regat!
Tânărul scutură din cap, agasat de roiul de aberații ce-l înconjurau ca un nor. Vocea Marelui Mentor vibră în spațiul ce tremura și se dezintegra rapid. Își adună urmele de anh și um pentru a se proteja, dar energia îi lucea deja întunecată sub piele. Privi spre poartă, gândindu-se că mai trebuia să reziste puțin. Primele aberații dispărură absorbite în piele de puterea spiritului captiv, dar urmară altele și altele. Nu mai conta, însă. Era aproape. Trupul i se răsuci, iar vârtejul rupse barierele sensomemoriei, pătrunzând adânc în carne. Se auzi un strigăt! Al lui sau al materiei? Spiritul se ridică ca un abur toxic, degradând aberațiile și împrăștiindu-le prin structura informațională a lumii. Energia anh-um se adună în partea de sus a vârtejului într-o sferă clară ce lumină peisajul întunecat. Pe suprafața netedă apărură trăsăturile blânde ale unui bărbat. Un moment tânărul privi spre el cu ochii larg deschiși. Avea fața netedă și perfectă a agenților buni, a celor care ar fi făcut orice ca să-și îndeplinească misiunea. Spiritul se aplecă spre el zâmbind ușor și-i cuprinse fața cu mâinile de materie neagră. Tânărul se crispă, iar trăsăturile i se estompară. Era gata să-și dea viața pentru Regat și pentru spiritul maestrului răzvrătit, dar momentul de trecere era atât de greu.
Oprește-te!
Marele Mentor gemu când corpul tânărului se nărui, apoi urlă, iar orașul se topi în întuneric și lumină. Poarta se cutremură, iar cele două coloane se surpară. Maestrul răzvrătit hohoti, fără ca privirea blândă să i se schimbe, și dispăru înainte ca poarta să se închidă. În urma lui, materia se strânse într-un punct de lumină în care anh și um se roteau într-o singularitate, energiile lor infinite fiind ținute strâns de voința Marelui Mentor. Când acesta oftă, energia erupse într-un torent de lumină ce se modulă într-un timp al lui Plank, căpătând dimensiune. Orașul apăru din nou sub cerul nopții, coloanele se materializară străjuind intrarea, iar trupul tânărului apăru ca o statuie în mijlocul unui parc neclintit, privind spre marginile lumii.
Ce păcat! spuse Marele Mentor. Ce risipă îngrozitoare!
Se desprinse din locul lui superior și însoțit de mângâitoare și aberații coborî în mijlocul orașului. Tânărul stătea cu mâinile strânse la piept, ca și când ar fi vrut să împiedice sufletul răzvrătit să-i smulgă sensomemoria, și privea în jos cu o expresie calmă în ochii înghețați. Chiciura se adunase ca o broderie pe fața albă și în părul întunecat. Marele Mentor suflă asupra lui, cristalele fractalice dispărură, dar tânărul nu prinse viață. Nu mai era nimic de făcut. Maestrul reușise să scape și ieșise să infesteze lumea, așa că trebuia să-și părăsească spațiul de liniște și să iasă iar printre oameni.
Oamenii! se gândi o clipă, iar clădirile îndepărtate se împodobiră cu fața puțin atrăgătoare a unui bărbat șaten. De la moartea lui se închisese între pereții închisorii, dar acum era momentul să iasă din nou la lumina lui Etain.
Se îndreptă spre propria poartă – un val de energie fără chip. Aberațiile păliră, dar le liniști, lăsându-le paznici ai spațiului său secret.
Ce trebuie făcut va fi sfârșit! șopti înainte să pășească afară într-o explozie ce zgudui cerul lumilor.
Volumele seriei pot fi cumpărate de aici –Regatul sufletelor pierduteșiAscensiunea stelară
Ana-Maria Negrilă 