Blade Runner (Vânătorul de recompense) 1982-2017
Există deja o tendință a Hollywood-ului de a refolosi teme, care au avut succes în trecut și beneficiază deja de public, și de a le lansa acoperindu-le cu o glazură de efecte speciale. Nu voi discuta dacă Războiul Stelelor din 1977 a fost mai bun decât ultimul din serie, sau dacă percepția noastră ne permite să-l mai vedem pe cel din 2015 cu aceiași ochi cu care l-am văzut pe primul, dar un lucru este cert și anume că anii ’70-’80 au fost o pepinieră de filme SF (Alien, Star Wars etc.), suficient de inovatoare ca să marcheze o epocă și să se dezvolte în lumi ce se îmbogățesc cu fiecare nouă franciză.
Dintre acestea, Blade Runner,lansat în 1982, părea să fi rămas neatins, trecând doar prin mai multe versiuni, cea finală a regizorului Ridley Scott apărând abia în 2007.Inspirat de cartea scriitorului Philip K. Dick, Vizează androizii oi electronice?, Blade Runner din 1982 i-a avut în rolurile principale pe Harrison Ford și Rutger Hauer. Deși nu a beneficiat de o continuare, diferitele lui versiuni au adus modificări subtile, astfel încât s-a realizat trecerea de la un film unic la o lume complexă. Construcția extrem de detaliată a filmului și intertextualitatea sa l-au făcut deschis interpretărilor, fanii acestuia pornind într-o misiune euristică pentru a afla și alte sensuri în spatele imaginilor – un exemplu de detaliu semnificativ fiind cel în care Deckard descoperă un unicorn de origami, gest care schimbă întreaga percepție asupra filmului, ridicând semne de întrebare asupra originii vânătorului de recompense. Blade Runner este astfel un fenomen unic în istoria filmelor SF, pentru că aici nu multitudinea sequel-urilor contribuie la realizarea unei lumi complexe, oferind o nouă perspectivă, ci concentrarea de detalii în cadrul aceleași producții.
Am văzut filmul la mai mult de zece ani de la lansare, la o vârstă la care mă încadram în audiența țintă, și, cu toate că până atunci nu pierdusem multe dintre filmele-cult ale perioadei, Blade Runner a devenit un etalon, care, în ceea ce mă privește, nu a fost atins de nicio altă producție. Aș putea vorbi despre multe lucruri în legătură cu acesta, de exemplu, despre efectele speciale, deși în Blade Runner acestea iau forma unei festin vizual în care doar mesajul este cel care iese la lumină, nu și tehnologia folosită. Este probabil unul dintre filmele din care îmi amintesc cele mai multe fragmente, care m-au urmărit și în textele pe care le scriu – momentul în care Rick Deckard se apropie de sediul Corporației Tyrell (o piramidă în stil mayaș, împodobită cu statuile enorme ale zeilor industriei), cel în care se întâlnește cu Rachael, interiorul retro-futurist al apartamentului său, cel în care replicantul Roy Batty moare eliberând porumbelul (Tears in Rain) etc.
Personajele sunt, de asemenea, memorabile, chiar dacă uneori previzibile în stilul filmului noire, cum este cazul lui Rachael, o femme fatale, amestec de atracție și fragilitate. Rick Deckard este un personaj asemănător detectivilor lui Raymond Chandler și Dashiel Hammett, băutor de Johnny Walker dintr-un pahar de cristal cu un design deosebit (realizat special pentru film de către firma italienească Arnolfo di Cambio – Cibitumblers, 1974). Deckard privește lumea cu oarecare umor și detașare, dar și cu o lipsă de empatie care poate fi un semn că vânătorul de recompense era de asemenea replicant. Pe de altă parte, Roy Batty, liderul replicanților Nexus 6, este un antierou inteligent, care dorește să-și întâlnească creatorul pentru a afla un răspuns la întrebarea: Ce înseamnă să fii uman? Încercarea sa de a prelungi viața membrilor grupului pe care-l conduce dincolo de limita de patru ani impusă de producător îl face un personaj memorabil, care posedă capacitatea de a se schimba, evoluând de la condiția de replicant la cea de ființă umană.
Există și alte elemente, dincolo de detalii, care fac din acest film mai mult decât un SF comercial. În primul rând, este amestecul de vechi și nou, atât de bine realizat încât îți creează o imagine veridică a unui univers posibil, chiar dacă nu unul pe care îl vom vedea în 2019, anul când are loc acțiunea. În al doilea rând, impresia de cyberpunk în sensul de critică la adresa folosirii tehnologiei fără nicio bază etică, dar și prin introducerea ideii de inteligență artificială și de societate multiculturală în care Japonia devine o putere economică ce acaparează piața mondială, reclamele cu gheișele fiind una dintre aluziile la această stare de fapt. În al treilea rând, există replicile metaforice, ce adaugă o încărcătură specială, și care, la fel ca secvențele memorabile, rămân în amintirea privitorului, contribuind la complexitatea ansamblului: All those moments will be lost in time… like tears in rain (Roy Batty).
Blade Runner 2049 (2017), în regia lui Denis Villeneuve, este o continuare destul de bine ancorată în universul primului film pentru a nu distona, beneficiind de prezența lui Harrison Ford, într-un rol ce creează o punte, dar care nu are nimic de-a face cu prestația din prima parte. Alături de el, apar Ryan Gosling și Jared Leto, în roluri bune, dar care nu le egalează pe cele făcute de Rutger Hauer sau de Joe Turkel în 1982. Acțiunea are loc la 30 de ani după ce Rick Deckard o ajută pe replicanta Rachael să fugă, lumea este la fel de apăsătoare, doar că schimbarea de viziune marchează clar cele trei decenii scurse. Viitorul din Blade Runner 2049 este o consecință logică a prezentului nostru, așa cum cel din primul film reda speranțele anilor ’80 legate de 2019, în care umanitatea avea să dezvolte într-un ritm care nu a fost, de altfel, atins. Prin urmare, lumea din Blade Runner 2049 este mult mai realistă, mai murdară și mai violentă, iar disprețul față de ființa umană este mult mai bine redat. Nu pot spune că îl consider la fel de bun ca primul, nici pe departe, dar este suficient de bine realizat pentru a nu-și face de rușine predecesorul. Este însă un film pe care pot să-l pun alături de altele care mi-au plăcut, dar din care vizual nu-mi amintesc mare lucru. Rămâne ca viitorul să așeze și această continuare la locul ei.
Ana-Maria Negrilă 