Pentru oricine a citit literatură română este vizibil că există puține lucrări care să continue operele unor scriitori ca Nicolae Batzaria (Povești de Aur), Nestor Urechea (Zânele din Valea Cerbului), Ion Nicolae Bucur (ciclul Dac), Vladimir Colin (Legendele Țării lui Vam). Drumul spre Vozia (Cei trei și Pădurea cea Mare, Cei trei și luptele Deralei, Prin coline și neguri) reprezintă o continuare și o sinteză a volumelor menționate mai sus, fiind atât basm, cât și ficțiune istorică și fantezie.
Drumul spre Vozia este o serie fantasy scrisă de Mihai-Andrei Aldea, localizată undeva în vestul țării, într-o perioadă în care dacii mai trăiau încă alături de alte populații, în zorii formării poporului român. Localitățile din zonă au nume slave sau românești, iar lumea descrisă este, în ciuda posibilității încadrării ei într-un secol sau altul, atemporală tocmai prin introducerea elementelor specifice basmului. Avem de-a face cu drumul inițiatic a trei tineri, Dan, Mitu și Surdul, originari din satul Șindrilița, care pleacă din localitatea lor pentru a duce niște fluiere blestemate, primite în dar, într-un loc unde ar putea fi distruse cu ajutorul unui obiect cu puteri deosebite, Ciocanul Zimbrului.
Numărul trei este unul cu rădăcini adânci în mitologia creștină, este un număr simbolic foarte des întâlnit în basme, iar în Drumul spre Voziaavem de-a face cu trei tineri, trei fârtați, viitori oameni importanți (voievozi), care trebuie să treacă prin mai multe încercări în drumul lor spre maturitate. Nu sunt feciori de împărat, cum se întâmplă în basme, ci oameni simpli, cel puțin la prima vedere, dar cu puteri deosebite. Ei pleacă într-o călătorie unde beneficiază de adjuvanți, de susținerea piticului Ronald, de a uriașilor,a strigilor, a bourilor, (volumul al doilea și al treilea), iar încercările prin care trec (luptele cu creaturile fantastice, cu dacii, cu piticul verde) îi arată ca pe niște eroi. Pe parcurs, descendența lor deosebită este revelată, explicându-se și statutul lor de personaje excepționale, puse în situații excepționale. Spre exemplu, Mitu este fiul lui Novac, un voinic care s-a dus să locuiască cu dacii, și al cărui nume îl arată ca pe unul dintre uriașii mitici din basmele Olteniei – novacii.
Cu excepția episoadelor în care apar dacii, lumea descrisă poate fi localizată oricând, între Evul mediu și Renaștere, fiind un spațiu aflat în afara timpului, totuși cu un puternic caracter rural. Mai mult decât cetățile și orașele, satul este prezent, parte integrantă a mentalității personajelor. Există denumiri cu iz de legendă, râul Nera (sârb), dar există și toponime românești (Șindrilița, Câmpineni etc.). Drumul poate fi urmat până la un anumit moment când, după trecerea peste munți și prin Pădurea cea Mare, protagoniștii se pierde într-o zonă mitică, populată de uriași, dar și de felurite neamuri de pitici și zâne.
Limbajul cărților este unul voit arhaic, presărat doar pe alocuri cu arhaisme și regionalisme, explicate în note de subsol. În primul volum, asemănarea cu o cronică este și mai pregnantă prin folosirea infinitivului lung, în volumul al doilea, exprimarea este mai apropiată de cea populară, pentru ca în volumul al treilea, neologismele să își facă apariția în număr mai mare, ca și când povestea ar fi trecut de la basm la ficțiunea istorică. La acest lucru contribuie și apariția unui fir narativ ce urmărește un grup de cavaleri ce pune stăpânire pe un castel din zona Delara.
Există pasaje care par desprinse din basmele culte, având ceva din caracterul șăgalnic al acestora, apoi altele ce amintesc de scriitorii interbelici, de Rebreanu, în special, și de pasiunea cu care acesta descrie evenimente ale lumii satului. De asemenea, există scene de luptă pline de detalii despre armele folosite de țărani pentru a se apăra (volumul Cei trei și luptele Deralei), dar și scene de tandrețe castă cum este cazul celor doi îndrăgostiți, Mitu și Lixăndrina.
Senzația că avem de-a face cu un basm modern este susținută și de modul în care personajele acceptă tradițiile, în care se potrivesc în tiparele genului, în care privesc cu detașare anumite evenimente ca naturale, făcând parte din lumea satului. Există în toate cele trei volume un filon foarte puternic moral, ce se desprinde din acțiunile personajelor pozitive. Dincolo de legile, care nu te-ai aștepta să fie atât de puternice pe un teritoriu atât de vast, există înrădăcinată în conștiința oamenilor dorința de a se pune în slujba binelui și a pedepsi răul în toate formele lui. Totuși, există și autoritate, iar voievodul Marin merge să împartă dreptatea într-un sat în care oamenii nu își cinsteau bătrânii. În toată seria, binele și răul sunt foarte bine delimitate, antagonice, iar antieroii literaturii moderne nu își află locul aici.
De asemenea, interesantă este și simbioza în care trăiesc oamenii, fiarele pădurii, dar și felurite alte seminții cum ar fi uriașii și piticii. Între unele dintre aceste ființe și oameni apar legături strânse, cum aste cazul însoțirii zânelor cu eroii și a copiilor care iau astfel naștere. De aceea, nu este ciudat când uriașii luptă alături de protagoniști, iar piticii îi călăuzesc prin peșteri, învățându-i cântecele și legendele neamului lor.
Drumul spre Voziareprezintă, pe de-o parte, o continuare a tradiției literaturii române, preocupate de construirea unui specific național, iar pe de alta, este una dintre puținele serii fantasy de asemenea anvergură, ce folosesc motive specifice acestui spațiu. Dincolo de ficțiune și de dimensiunea morală, volumele sunt rodul unor studii aprofundate, ceea ce transformă universul lor într-unul veridic, astfel încât plăcerea lecturii se împletește cu informații din istoria și folclorul românilor.
Ana-Maria Negrilă 