Trilogia Farseer, cuprinzând romanele fantasy Ucenicul asasinului, Asasinul regalși Răzbunarea asasinului, a fost scrisă de Robin Hobb (pseudonimul scriitoarei Margaret Astrid Lindholm Ogden) și publicată între anii 1995-1997, fiind bine primită de critică și considerată diferită de cărțile tributare lui Tolkien.
Cele trei volume urmăresc viața bastardului prințului Chivalry, moștenitorul tronului Celor Șase Regate. Acesta este abandonat de bunicul lui la porțile castelului Buckkeep, ajungând prin mijlocirea unchiului său, prințul Verity, să fie dat în grija fostului om de încredere al tatălui său, Burrich, actualmente grăjdar la castel. Băiatul este în cele din urmă chemat de bunicul său, regele Shrewd, care vrea să se asigure că nu va deveni un pericol pentru copii legitimi și astfel îi cere să jure supunere neamului Farseer, promițându-i în schimb protecție și promisiunea de a-l antrena în meseria de asasin, sarcină ce îi revine lui Chade Fallstar, asasinul regal și fratele bastard al regelui.
Acesta este începutul unei povești care se va întinde pe mii de pagini și va implica un număr mare de personaje, răspândite prin cele șase regate. Nu mă voi opri asupra personajelor, decât pentru a sublinia faptul că sunt extrem de veridice și bine contruite din punct de vedere psihologic. Deși este o carte fantasy, elementele genului nu sunt foarte prezente, acestea reducându-se la abilitățile deosebite ale membrilor familiei regale, numite în carte Meșteșug, și la capacitatea unor oameni de rând de a comunica cu animalele – Harul. Se pare că Fitz moștenește Harul de la mama lui, dar are și un talent deosebit pentru Meșteșug, căpătat pe linie paternă. Totuși, după cum am spus, fantasticul din primele două volume nu este extrem de puternic, deși acest lucru nu deranjează, pentru că Ucenicul asasinului și Asasinul regal seamănă foarte mult cu o saga medievală în care se urmăresc aventurile unor personaje pseudo-istorice. Chiar și scriitura vine în sprijinul acestei senzații, fiind elaborată, detaliată, centrată pe trăiri mai mult decât pe acțiune și dând impresia că volumele ar fi putut foarte bine să facă parte dintr-o trilogie istorică, nu fantasy. Există, desigur, scene de luptă, dar nu au nimic din violența sau din amploarea celor descrise de Martin sau Abercrombie.
Există lucruri care lipsesc în romanele celor menționați mai sus, dar care sunt prezente la Robin Hobb. Este vorba despre detalii, despre gesturi, despre semnificația acestora, despre lucruri pe care nu le-ai găsi într-un roman scris de Martin, Abercrombie sau de oricare alt scriitor. Și aici există conflicte puternice, dar nu sunt exterioare, ci interioare, explicând și motivând foarte bine acțiunile unor personaje. Există gesturi simple, dar importante, care îl fac pe cititor să aibă senzația că personajele au trăit cândva cu adevărat. Din acest punct de vedere, primele două volume sunt mult mai apropiate de romanele clasice decât s-ar crede.
Din păcate, volumul al treilea al trilogiei, Răzbunarea asasinului, mi s-a părut cel mai slab, producând o ruptură în cadrul lumii atât de bine realizate. În primul rând, personajele par să acționeze conform unui plan, ci nu a structurii lor psihologice deja creionate în primele două volume. Asasinul Fitz nu e prea talentat în „meseria” în care fusese pregătit, dar nici în Meșteșug, iar dacă reușește să realizeze ceva, pare mai mult datorită norocului sau ajutorului dat de celelalte personaje. În al doilea rând, există pasaje întregi în care se povestesc întâmplări din volumele precedente, spre exasperarea cititorului care nu a fost atins de amnezie. Există mai multe scene care lungesc narațiunea, iar de la un punct în colo totul devine previzibil, inclusiv finalul. Nu mi-au plăcut nici „hărjonelile”cu menestrelul Starling, un personaj fără niciun rost, nici modul în care a evoluat relația cu bufonul regelui Shrewd, atât de veridică în primele două volume, și nici apariția de nicăieri a unor personaje care par fabricate special pentru a servi unui scop, cum este cazul bătrânei Kettle.
Cu toate aceste nemulțumiri personale, nu consider că trilogia Farseer trebuie ocolită. Ucenicul asasinuluiși Asasinul regal sunt foarte bine construite, cu aspect de cronică medievală, cu personaje puternice și vii, iar ultimul volum întregește trilogia, ducând-o spre un final dramatic, care altor cititori li se va părea, fără doar și poate, incitant.
Ana-Maria Negrilă 