Lumea modernă tinde spre stabilitate, dar tocmai existența unor seturi de reguli îndeamnă la revoltă pe plan personal și la încercarea de a trece de limitele impuse de societate, chiar dacă aceasta înseamnă distrugerea unei siguranțe date de ordinea stabilită. Totuși, antieroul apare tocmai din ostilitatea față de stereotipul eroului atotputernic într-o societate în care informația circulă, iar atrocitățile comise în numele unei idei, sau alteia, nu pot rămâne ascunse. În cele din urmă, eroismul rămâne o iluzie romantică a perfecțiunii umane, o imagine creată în jurul unui personaj care nu se îndoiește niciodată de puterile sale, de moralitatea acțiunilor sale, de efectul asupra comunității, pentru că se consideră, și este, deasupra regulilor sociale (pulp fiction).
Societatea modernă este egalizatoare prin definiție. Oferă șanse tuturor cetățenilor, dar, în mod ironic, impune și etaloane pe care mulți nu le ating. Apar astfel modele de perfecțiune, eroi în domenii diverse, susținuți de marea masă, ce și-ar dori perfecțiunea lor, dar nu o pot avea. Din acest grup se ridică antieroii, cei care simt că le lipsește ceva, care duc vieți monotone, care nu s-au născut cu un talent sau norocul de a fi remarcați și a ieși din anonimat. Aceste personaje ajung să atragă simpatia sau interesul cititorului în aceeași măsură în care eroul o făcea, dar având la bază alte elemente ce îl aduc în centrul atenției.
Există antieroi, ce bântuie literatura de ceva timp, deveniți clasici prin critica socială și morală, dar și antieroi moderni, nu prin perioada în care au fost scrise cărțile în paginile cărora apar, ci prin lipsa elementelor de critică, păstrându-se doar ideea de personaj ce trăiește la marginea societății/lumii. Dacă în prima categorie intră antieroii ce se îndoiesc de ei înșiși, pentru că au fost umiliți și desconsiderați de societate, în a două, există caricaturi/augmentări umane, puternic clișeizate, ce nu mai vin la pachet cu ideea de revoltă socială sau morală (vampiri, demoni, mutanți, extratereștrii etc.).
Antieroii clasici se împart în câteva categorii ce ilustrează în general tragedia unor vieți irosite:
– victime ale circumstanțelor, țapi ispășitori.
– victime ale ratării în ciuda unor calități,
– victime ale propriilor vise/dorințe/aspirații,
– oameni mutilați din punct de vedere moral
– oameni care s-au înstrăinat de societate.
În majoritatea cazurilor, antieroii clasici nu sunt personaje lipsite de calități, iar principala lor problemă este că nu își găsesc locul în cadrul societății în care trăiesc. Victimele circumstanțelor, cei care sunt în general, țapi ispășitori, sunt persoane modeste împotriva cărora se ridică forțe obscure. O astfel de poveste este cea a lui Akaki Akakievici Basmacikin (Gogol, Mantaua), un funcționar din Sankt Petersburg a cărui unică dorință este de a-și cumpăra o haină nouă, ce îl transformă brusc în eroul zilei, dar îl împinge ulterior spre dezastru. După pierderea hainei și moartea lui inutilă, Akaki se întoarce să bântuie străzile orașului, furând la rândul lui mantale și răzbunându-se astfel pe cel care, prin nepăsare, îi cauzase decesul.
Există, astfel, un filon destul de puternic de critică socială în lucrările cu antieroi din sec. al XIX-lea, iar personajele devin vehicule pentru demascarea acestor tare, în timp ce ironia subliniază deseori lacunele morale ale unei societăți în care oamenii mărunți nu au șanse.
Continuare
Ana-Maria Negrilă 