Cine este cel care tulbură mersul lucrurilor, care face narațiunea să meargă înainte, cel care ne face să tremurăm de teamă și de nerăbdare, chiar dacă știm că nu merită aceste sentimente și acțiunile sale sunt de cele mai multe ori reprobabile? Poate fi cel care se opune personajului principal sau cel care mișcă lucrurile, cel fără de care orice lucrare literară ar fi searbădă. Este cel care potențează tensiunea, care ne face să stăm cu ochii lipiți pe paginile cărții așteptând, uneori în zadar, ca dreptatea să fie împărțită.
Desigur antieroul. Cel care sfidează regulile, care se opune legilor, care poate fi șarmant, la fel bine ca urât și de temut. Este cel care păcătuiește împotriva societății și-a lui însuși, care ezită, care trece prin crize de conștiință cauzate de cele mai multe ori tot de propriile greșeli. Este cel care nu-și găsește locul, care începe să simtă nedreptatea socială și încearcă să lupte împotriva ei, uneori cu mijloace neadecvate, cel care pune la îndoială valorile tradiționale, care ar dori să le înlocuiască, dar nu are resursele spirituale sau materiale s-o facă.
În operele clasice, există o mare diferență între cei buni și cei răi, pentru că sute de ani, creștinismul european a dat o formă morală panopliei de personaje, turnându-le în forme recognoscibile pentru cititorul de rând. Există omul sfânt, cavalerul, servitorul devotat, frumoasa pioasă, trubadurul, mai târziu, sufletele pure puse la încercare în carcerele goticului, iubiții romantici, binefăcătorii, soldații curajoși etc. De partea răului, se prefigurează un întreg șir de negustori (jidovi sau nu), necredincioși, blasfemitori, trădători, agenți secreți, asasini, cărora li se adaugă foarte curând reprezentanți ai întunericului, demoni, vampiri, vrăjitoare, Talpa Iadului cu toată cohorta de nelegiuiți.
Totuși cu timpul, literatura capătă o nouă dimensiune, iar personajele pot evolua în moduri interesante trecând elegant granița bine-rău. Este acest comportament apărut odată cu ridicarea și consolidarea noilor curente literare? Cine va citi operele antichității va spune probabil nu. Cine va citi literatura altor popoare va spune de asemenea nu. Și atunci? O dată cu satul global, ideile circulă liber, iar granița trasată între bine și rău suferă și ea mutații. Asasinul, fie el om sau ființă mitică – vampir, demon, mutant, extraterestru etc., poate sluji binele, devenit în noua accepțiune, un rău mai puțin mare sau mai ușor de acceptat.
Tânărul care comite un asasinat în numele unei idei nobile, călugărul care distruge destinele celor la care ține vrând să-și îndeplinească visul de-o viață, agentul secret care cauzează atât moartea lui, cât și pe-a celor ce-l urmează tot în numele unui ideal, vampirul care suferă, vrăjitoarea care ar dori eliberarea sunt tot atâtea personaje ce se opun răului suprem în drumul lor spre mântuire și echilibru.
Pentru a-i înțelege, vă invit să le urmăriți poveștile, să le descifrați acțiunile și trăirile care-i fac să iasă din tipare, un întreg mecanism ce-i împinge pe-o un drum la capătul căruia nu vor putea deveni decât anti-eroi. Deși nu o invenție a modernismului, ci mult mai veche, datând din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, anti-eroul modern este supus forțelor distructive ale societății și tehnologiei (ca factor al răului), ajungând printr-o inversare de logică, din campion al dreptății, victimă a unei realități distorsionate.
Îl vei putea iubi sau urî, totuși, psihologia îi va fi întotdeauna mult mai interesantă decât a modelului clasic de personaj pus în slujba binelui și asta, pentru că este însoțit de mister și de ce nu, își duce viața la limită, gata oricând să piardă lupta și să se scufunde.
Ana-Maria Negrilă 